România: periferie neocolonială a capitalismului occidental Brand de țară - 2014: între sărăcie și exploatare

în Retrospectiva 2014

Care-i locul României în Europa, în raport cu țările dezvoltate și cu centrele de putere economică mondială? Răspunsul la această întrebare nu ridică prea multe controverse. Fie că se constată amar că ”suntem la coada cozii”, fie, mai sec și statistic, că suntem pe ultimul loc la mai toți ”indicii” de dezvoltare socio-economică, locul României e la margine de lume și sistem. Bine stăm doar în statisticile ”macroeconomice”, cele care sunt manufacturate și valorizate pentru că sunt utile guvernelor, ”partenerilor internaționali” (FMI, CE, BM) și marilor companii apusene. Când vine vorba, însă, de a da o explicație pentru acest statut de periferie, viziunile în joc diferă radical.


2014 – România: periferie neocolonială a capitalismului occidental

Viziunea standard, mainstream, despre locul României în Europa, este că e rezultatul istoriei, al unor practici sociale ”greșite”, precum și al unui stat ”neperformant” și încă prea prezent în economie.


Astfel, istoria ne-ar fi nefavorabilă, în special, pentru lunga perioadă de comunism care ne-a despărțit de Europa și adâncit decalajul, dar și pentru o serie de practici sociale, cu origini și mai vechi, care ne-ar predispune la pasivitate, lipsă de inițiativă, gregarism, chiar lene. Nu puțini sunt cei care consideră că acest practici sociale sunt cauzate de religie, adică de ortodoxie – care este identificată drept pricină a ”înapoierii” țării.

Toate acestea sunt potențate de existența unui așa-zis ”stat social” care, prin cheltuielile pe protecția socială și prin existența unor servicii încă publice (sănătate, pensii), ar încuraja ”lenea” și ”ineficiența”. Conform acestei viziuni, soluția problemelor ar consta în adoptarea integrală a capitalismului – atât ca sistem de valori, cât și ca sistem de organizare a economiei.

Ne-ar trebui, zice-se, o mentalitate capitalistă, o credință că ”munca” pe rupte (în orice condiții) duce la dezvoltare și bunăstare, care merge mână-n mână cu disprețul față de ”pomanagii” (identificați, de regulă, în rândul unor categorii sociale vulnerabile),precum și un stat ”debirocratizat”, ”modernizat”, care își privatizează complet nu doar companiile (monpoluri naturale, companii strategice), ci și serviciile sociale și publice, devenind, astfel, un ”stat minimal”.

Această viziune dominantă, pe care o putem numi mitul statului minimal, are rolul de a oferi o explicație pentru problemele structurale pe care le are România, de a identifica ”țapi ispășitori” și de a furniza un ”crez salvaționist”. De aceea, cei care cred în acest mit nu sunt sensibili la date factuale, la realitățile care contravin și contrazic teoria.

Dacă ceva nu merge conform teoriei, atunci înseamnă că societatea nu a fost îndeajuns de profund convertită la capitalism, nu că ar fi vreo problemă la capătul celălalt. În plus, e un gen de explicație împărtășită pe larg de clasa socială zisă ”de mijloc”, angajații ”la privat”, care au un venit peste medie și un nivel de trai pe măsură.

Pe fondul unei evidente lipse de solidaritate, a unei lipse acute de conștiință socială, în România s-a imprimat un puternic individualism și egoism social. Nu mai există deprinderea de a gândi în termeni colectivi, de a include toate categoriile sociale în soluțiile căutate și promovate.

Dimpotrivă, mitul statului minimal este bazat, paradoxal, pe o logică similară celei a luptei de clasă bolșevice: unele categorii sociale sunt meritorii, altele sunt o povară, un balast detestabil, un obstacol în calea viitorului luminos. Soluțiile vor fi, prin urmare, strict în beneficiul părților sociale privilegiate sau, mai bine spus, curtate de perpetuatorii acestui mit.

Clasa de mijloc românească aderă la explicațiile statului minimal și consideră că poate avea un nivel de trai mai mare, un venit mai mare, dacă statul nu va mai taxa patronatul al fel de mult și dacă statul va renunța la o serie de taxe percepute pentru serviciile publice (sănătate, de pildă).

Pe lângă această viziune dominantă, există mai multe contra-explicații pentru statutul precar al României din prezent. Unele din ele se axează, prin excelență, pe ”trădarea” clasei politice românești, învinovățite de jefuirea țării prin privatizare și de comportament exclusiv slugarnic față de ”stăpânii” adevărați ai țării (FMI, UE, SUA, Bilderberg etc.). Altele pun pe seama ”capitalului” străin intrarea țării noastre într-un malaxor antisocial și provocator de crize structurale, tot mai puternice.

În opinia noastră, explicația statutului periferic al României e mai complexă și constă într-un cumul de factori. Cel mai important considerăm că este cel geografic.

România se află la marginea sistemului mondial economic capitalist, așa cum a fost el numit de Wallerstein, atât geografic, fiind la periferia Europei, cât și geopolitic, la confluența intereselor divergente ale unor mari puteri. În centrul sistemului mondial se află țările dezvoltate, ca SUA, Marea Britanie, Germania, Franta.

La semi-periferie se află țările în care o parte din economie se află sub controlul puterilor centrale (Italia, Spania, Irlanda, ca exemple), iar la periferie se află țările ce sunt supuse unui regim neocolonialist, în urma căruia resursele acestor țări sunt drenate către centru, iar piețele interne ale acestora sunt destinate a funcționa drept debușeuri pentru producția primelor.

În regimul neocolonialist suveranitatea unei națiuni există doar cu numele, deoarece pârghiile controlului economiei și, ca urmare, politicii acelei țări se află în exterior, în centrul metropolitan sau al puterii suzerane. Ceea ce trebuie înțeles este faptul că regimul neocolonialist nu este unul fatal, decurgând doar din poziția periferică a României față de puterile centrale. Având în vedere că sistemul capitalist mondial are o istorie de câteva veacuri, statutul României a fluctuat în această perioadă de timp.

Timp de aproape un secol, între a doua jumătate a sec. XIX și prima jumătate a sec. XX, România a fost o țară periferică, însă nu neapărat în regim neocolonialist. Economia se afla, în bună parte, sub control autohton, ca și procesul politic. Nici măcar crizele bugetare din anii 30 nu au schimbat radical situația, pe atunci România ajungând să se împrumute masiv pentru acoperirea deficitelor bugetare, ci, mai degrabă au prilejuit inițierea unor politici protecționiste și a unei implicări mai mari a statului în economie, ceea ce a contribuit la redresarea situației țării.

Nu e cazul să reiterăm un ”mit al interbelicului”, însă unele din soluțiile economice găsite în a doua parte a anilor 30, care au mers înspre etatizare, nu sunt de neglijat.

Un al doilea factor ce a contribuit la actualul statut al României este situația geopolitică de după 1989. Spre a înțelege importanța acestui factor, să ne gândi că, în perioada interbelică, România se afla pe o piață internațională în care nu existau blocuri ca Uniunea Europeană.

După căderea URSS și a lagărului socialist, România s-a aflat în fața unei piețe comune și a unor interese organizate care au instituit un raport de putere total asimetric. Căderea unui pol de putere mondial a dus la prevalența zdrobitoare a polului de putere capitalist, care are, de partea sa, și seria de instituții financiare internaționale care dirijează globalizarea – FMI, BM, OMC. Era limpede că acest raport de putere asimetric a fost agravat de conduita clasei politice post-89 – cel de-al treilea factor de luat în calcul.

Provenită din rândurile nomenclaturii și securității comuniste, formată din elita care știa că va urma o schimbare majoră, care controla pozițiile cheie de control al economiei, de acces și gestionare a resurselor, clasa politică românească a optat pentru un model bizar și, într-un fel, sinucigaș. Astfel, această clasă nu s-a transformat într-o burghezie capitalistă autohtonă care să valorifice privat avuția altădată colectivă (cu câteva execepții); comportamentul ei s-a asemănat, mai degrabă, cu cel al lichidatorilor care înstrăinează, prin licitație, bunurile care au ajuns, întâmplător, în gestiunea lor.

Acest comportament nu poate fi pus doar pe seama presiunilor – uriașe, evident – puterilor capitaliste și a instituțiilor internaționale, ci și pe seama unei slabe (ca să folosim un eufemism) conștiințe sociale și naționale a clasei conducătoare, care s-a mulțumit să renunțe total la orice pretenție de guvernare reală a României – adică de organizare a economiei în funcție de interesele generale. A fost ales, în schimb, un model de tip win-win la nivel de elite, în care cele autohtone credeau că vor primi mereu ”vama” de la ”partenerii” occidentali și vor avea asigurată perpetuarea la guvernare, iar occidentalii aveau acces la resurse și piața internă.

Acest ”consens” postcomunist s-a sfârșit, însă, unilateral, odată cu noile condiții geopolitice provocate de resurgența Rusiei și de agravarea crizelor capitalismului occidental. Astfel, nu mai era vorba de un raport de dependență între România și Occident, ci de aplicarea accelerată, brutală a agendei neoliberale care cere statul minimal de care am menționat mai sus. Un fel de ”terapie de șoc” care nu a fost aplicată, la noi, în anii 90, dar pentru care există acum o presiune mare pentru a satisface interesele corporațiilor din zona extracției de petrol, gaze, alte resurse naturale, din zona energiei, dar și a asigurărilor și cea financiară.

Consecințele economice ale acestor evoluții sunt dramatice. Lăsând la o parte lichidarea efectivă a unor industrii întregi, am ajuns în situația în care privatizarea și liberalizarea afectează domenii strategice ca energia, precarizând nu doar nivelul de trai al populației, ci ridicând riscuri chiar și din punctul de vedere al siguranței naționale. Sugestivă este și ”suferința la pompă”, așa cum a fost numit faptul că în România se înregistrează unul din cele mai mari prețuri la benzină din lume, raportat la puterea de cumpărare, în condițiile în care avem resurse naturale.

Consecințele sociale ale acestui statut de periferie neocolonială sunt aprige.

România a pierdut câteva milioane bune de locuitori plecați să muncească în Europa.

Chiar și așa, balanța între activi și ”pasivi”, adică între cei care lucrează și pensionari și ”asistați”, nu este atât de dezechilibrată dacă raportăm la media europeană pe cât ne lasă să credem propaganda antisocială a ”sectorului privat”. Acest raport ne dă o idee despre consecințele dezastruoase al lipsei de model național de organizare a economiei – dacă măcar jumătate din cele 3-4 milioane de români plecați ar fi avut de lucru în țară, am fi arătat cu totul altfel.

De altfel, emigrarea a fost încurajată – o masă de șomeri ar fi fost, pentru guvernanți, un mare risc de tulburări sociale. A mai fost încurajată pentru că întărea egoismul social ca atitudine alimentată deliberat (”scapă cine poate”). Experiențele – documentate – amare ale românilor plecați la muncă în străinătate (nu vorbim aici despre ”exodul creierelor”, ci de oameni simpli, dar nu numai) arată că la mijloc este vorba de o exploatare lipsită de umanitate, care trădează o lipsă de solidaritate pe plan european.

Pe de altă parte, nivelul salarial, în țară, este menținut deliberat la un nivel cât mai mic, tendința fiind mai degrabă de a încuraja un fel de muncă forțată. În anul ce tocmai a trecut, problema salariilor mici a fost, pe de o parte, conștientizată chiar și în unele publicații apropiate de interesele capitalului privat, pe de altă parte, a suscitat cazuri-școală de propagandă în care lenea românilor care nu vor să muncească pe salarii de mizerie era înfierată într-un mod jenant pentru ideea de ”presă”.

Datele mari care contribuie la statutul României de periferie neocolonială a capitalismului neoliberal nu se vor schimba pe termen scurt sau mediu. O serie de contradicții sociale se vor adânci: interesele capitalului privat de a menține salariile mici, precum și de a crește, totodată, costurile facturilor/produselor, vor împinge la limită rezistența socială a românilor; un mare semn de întrebare este legat de soarta românilor care muncesc în străinătate și care vor suferi, probabil, condiții tot mai grele de lucru.

După aplicarea politicilor austerității, care în România au cunoscut o brutalitate deosebită, valul ”socialist” care a câștigat o parte din alegerile țărilor europene s-a dovedit a fi lipsit de substanță. Este foarte posibil ca, în urma unor crize militare sau economice, să se revină la încă un val de austeritate-șoc, care, în periferie, va fi aplicat mai sălbatic. Soluțiile colective nu vor lipsi – însă ele se vor baza pe constrângere, ”dereglementare”, ”reducerea cheltuielilor bugetare” și accelerarea globalizării în beneficiul marilor jucători mondiali: adică pe același model în care costurile crizelor și deficitelor vor fi suportate de oamenii simpli.

Asistăm și la alte tendințe contradictorii: uneori, prioritățile geopolitice evidențiază necesitatea existenței unui stat mai puternic sau a controlului etatic asupra domeniilor cheie – energie, petrol, distribuție. În ciuda unor scandaluri majore înregistrate tocmai în aceste domenii, viziunea dominantă a rămas aceea a capitalismului dereglementat sau, așa cum l-a numit Ilie Șerbănescu, a ”capitalismului odios.”


pungesti zona securitate speciala-
desen Laurențiu Ridiche

Colonia gazelor de șist?

Gazele de șist pot fi un bun studiu de caz pentru a înțelege consecințele statutului României de periferie neocolonială.


Alături de interesele strict economice ale marilor corporații din domeniu (Chevron, Gazprom, ExxonMobile ș.a.m.d.) există și interesele geopolitice ale marilor puteri: Statele Unite ale Americii, Rusia, Germania, Uniunea Europeană.

Aceste interese străine prevalează cu mult asupra celor naționale, acest lucru fiind evident atât din perspectiva intereselor economice propriu-zise, cât și, ceea ce e mai grav, a drepturilor cetățenești.

Enlarge

instituirea zonei de siguranță speciale (Pungești, 2014)
instituirea zonei de siguranță speciale (Pungești, 2014)

foto: Liviu Chirica, Mediafax

Istoria gazelor de șist din România a înregistrat deja un mare abuz: instituirea zonei de siguranță speciale din Pungești, adică instaurarea unui fel de stări de urgență pe un teritoriu delimitat, ce constă în suspendarea unor drepturi cetățenești de bază (libertatea de circulație, de pildă) și în desfășurarea unor forțe de ordine suplimentare. Totul în beneficiul companiei private Chevron, care și-ar fi încheiat, în 2014, etapa de explorare a bazinelor gazelor de șist.

De asemenea, pe tăcute, la finele anului 2014 s-a ridicat și zona de siguranță specială din Pungești – problema legitimității acestei proceduri extraordinare rămânând, din păcate, în suspensie.

Din punct de vedere economic, pentru România exploatarea gazelor de șist nu ar fi deloc profitabilă în acest moment.

Tehnologia fracturării hidraulice pune în pericol largi suprafețe de teren arabil și pânza freatică pe o bună parte din teritoriul unor provincii, ridicând problema costurilor directe și indirecte ale unor asemenea exploatări. Existența unor depozite de hidrocarburi în Marea Neagră face ca urgența exploatării gazelor de șist să fie și mai dubioasă, având în vedere că necesitățile naționale ar fi acoperite de acestea.

Enlarge

Romania, harta regiunilor cu explorări gaze de șist (2014)
Romania, harta regiunilor cu explorări gaze de șist (la nivelul anului 2014)

sursa: Google Maps (Frack-off Romania)

În 2014 am asistat la câteva ”dezvăluiri” de presă. Lobbyul american pentru exploatarea gazelor de șist a fost documentat inclusiv la nivel național, fiind relevate presiunile exercitate de fostul ambasador Gitenstein. Unii oficiali români și chiar fostul șef al NATO, Rasmunssen, în schimb, au acuzat implicarea rușilor în acțiunile de protest față de fracturarea hidraulică. Afirmațiile nu au fost, însă, probate.

În 2015 ar fi cazul să aflăm răspunsuri mai clare privitor la exploatarea gazelor de șist.

Deși, în campania electorală, premierul Ponta a sugerat că rezultatele explorărilor nu ar fi promițătoare, faptul că în New York Times s-a prezentat teza propagandistică a implicării rușilor în protestele de la Pungești sugerează că tema gazelor de șist va ocupa, în continuare, agenda politică a României.

6 Comentarii

  1. Romanii au muncit pe plantatiile de capsuni din Europa de unde si denumirea de capsunarii Europei, care mie una nu prea imi place cum suna.

  2. Poate ar fi bine ca in analize ale evolutiei societatii romanesti sa nu cadem in capcana unor evenimente punctuale gen exploatarea gazelor de sist chiar daca par edificatoare; Imediat dupa ’89 societatea avea mare nevoie de o intarire a credintei, credinta care putea da asigurari celor care doreau sa-si continue munca in domenii de varf si nu numai, ca aici: minciuna, hotia si coruptia nu vor avea viata lunga. Dar dupa cum stim nu a fost asa si mai intai au plecat inginerii cu experienta si rezultate recunoscute pe plan mondial, apoi au inceput sa plece tinerii ingineri si dupa ei studentii ajungand acum sa vedem cum floarea invatamantului romanesc: olimpicii sa plece si ei ! Urmarea ..locuri de munca nu au mai fost pentru ca nu poti produce la infinit lucruri depasite tehnologic, iar pasul cu tehnologia noua nu a avut cine sa-l mai tina. Ca urmare au trebuit sa plece si ..municitorii ; Acum retineti TOTUL a inceput de la lipsa credintei in Dumnezeu si respectarea macar a catorva legi din cele 10; Biblia arata ca toate neamurile care isi fac alti dumnezei ajung in robie ..mai nou spus colonii;

  3. Foarte, foarte adevarate textele; te doare sufletul. Ar fi fost poate si mai de folos sa indicati autorii/sursele, ca sa le putem citi integral.Sunt extrem de actuale.

Trimite un comentariu