Un sfert de veac în care lumea și țara au trecut prin schimbări și crize dramatice nu a fost îndeajuns pentru dezmeticirea ”uriașului adormit”, așa cum numea odinioară Părintele Gheorghe Calciu Biserica Ortodoxă Română, referindu-se mai ales la ierarhie.
Abia de curând, după ce presiunile pentru legiferarea ”familiei homosexuale” și împotriva orei de religie confesionale au atins nivelul regulilor constituționale (adică nivelul suprem al ordinii legislative), structura ierarhic-administrativă a BOR a început să își exprime, relativ ferm, poziția, și să colaboreze cu unele ONG-uri creștine, să sprijinească înființarea unei asociații a mirenilor (cu identitate de nișă) și să îndemne la implicare socială activă eparhiile pentru a păstra religia în școală.
Este acest lucru suficient pentru a avea o Biserică vie? Va reuși ierarhia și, mai cu seamă, Patriarhia, să depășească istoricul blocaj al ignorării cu superbie a mirenilor implicați în viața Bisericii?
Mireanul angajat în viața Bisericii
O problemă sau o soluție?
De la bun început, precizăm că acest text nu se dorește a fi o răfuială cu ierarhia de pe pozițiile unui ”laicat” sublim de curat și de mărturisitor. O asemenea atitudine, pe lângă faptul că ar fi găunoasă, ar rata și esența problemei, de care încercăm să ne apropiem obiectiv și fără spirit de frondă. Pur și simplu încercăm să înțelegem, într-o manieră sistematică, o deficiență majoră a Bisericii noastre: ruptura adâncă ce există între ierarhie și mireni.
Prea adesea, mirenii par că există pentru ierarhie și nu ierarhia pentru mireni. Ultimii par că ar fi buni doar pentru a popula marile sărbători, pentru a umfla statisticile ”ortodocșilor”, în general pentru a furniza decorul indispensabil derulării unui ritual hieratic cu roluri prestabilite. Nici în parohii lucrurile nu stau foarte diferit. În fața unor ”enoriași” care au și alte probleme în afara celor rezumate la ordinea la care se stă pentru miruit sau alte chestiuni de acest ordin, preoții, de obicei, se simt stingheri, nedumeriți sau chiar ultragiați.
Percepția clericilor față de mirenii care problematizează, pe bună dreptate, condiția creștinului din lumea de azi pare că se reduce, deseori, la asocierea acestora din urmă cu dezordinea, iraționalitatea, lipsa de rânduială. Cu un element incontrolabil, greu de înțeles, deci greu de gestionat. Desigur, nu generalizăm, însă prea deseori aceasta este impresia pe care o lasă ”clerul BOR”.
Există cel puțin un factor obiectiv ce explică, măcar în parte, această situație. Înainte vreme, ”poporul binecredincios” era relativ unitar în atitudinea pe care o avea față de cele sfinte și trăia în timpuri istorice care nu bulversau atât de adânc și grav viața cotidiană a oamenilor. Clerul, în aceste condiții, putea să se cantoneze în îndeplinirea ”serviciilor” religioase și să furnizeze ”asistența spirituală” unor oameni care trăiau, încă, într-o lume încadrată moral și religios. Problemele cele mai întâlnite erau cele ce țineau de păcatele ”obișnuite”: beție, curvie, lăcomie, etc.
Altfel, lumea, de bine de rău, mai inerțial, mai asumat, accepta perspectiva creștină asupra vieții furnizată de Biserică: faptul că există o Judecată de Apoi și că sunt necesare anumite practici moral-religioase pentru pregătirea pentru viața de dincolo. Totul a fost dat peste cap din momentul în care a irumpt în lumea românească mentalitatea modernă pentru care toate acestea erau povești superstițioase. Atunci s-a făcut o ruptură între elite și popor, între elite și cler.
”Poporul binecredincios” a continuat să trăiască într-o lume paralelă de cea a elitei, guvernată de aceleași credințe și practici, elita și-a croit un stil de viață propriu și, în cel mai bun caz, a acceptat clerul pe post de ornament ceremonial care ”nu strică” să fie prezent la diverse ocazii festive. Clerul a acceptat această situație, raportându-se la ruptură într-un mod propriu: pe de o parte, căutând să se adapteze cerințelor unei noi lumi, pentru a-și achiziționa o față socială acceptabilă elitei, pe de alta, bazându-se pe ”talpa țării” pentru a-și perpetua poziția. Modelul acesta a funcționat atât timp cât cele două lumi nu au intrat în conflict și și-au păstrat propria consistență.
În momentele de criză, cum a fost, de pilda, problema reformelor lui Cuza sau problema calendarului, clerul s-a văzut pus la mijloc, între autoritatea agresivă a unui stat laic și reacțiile virulente ale unor țărani care nu voiau să-și schimbe timpul sărbătorilor că așa dictau ”domnii de la București”. Tot atunci, a apărut pe scenă un ”element” nou, total bulversant pentru clerici: intelectualul creștin, mireanul care, făcând parte din lumea de ”elită”, din societatea modernă, are chip, glas, probleme și păreri pe care și le exprimă public despre starea Bisericii.
Cu acest om, care avea un comportament nou, care nu rămânea doar la închinare și la respectarea ritualică a slujbei liturgice pentru a-și vedea, apoi, de ”viață”, ierarhii (cu excepții notabile, care, însă, nu cumva confirmă regula?) pur și simplu nu au știut cum să procedeze. Nu intra în niciunul din calapoade. În cele din urmă, poate cel mai vocal și vizibil reprezentant al acestui grup nou de oameni din Biserică a fost reprezentat, pare-se la sugestia directă a patriarhului de atunci, sub forma unui diavol care tulbură mințile tinerilor pe fresca Judecății de Apoi de la catedrala de pe Dealul Mitropoliei.
Episodul este sugestiv și exemplul provocator: când va reuși ierarhia să vadă în mireanul activ și implicat un mădular al Bisericii și nu un ”diavol” care tulbură păruta liniște din Biserică?
Între timp, lucrurile s-au schimbat. Cea mai dramatică schimbare, însă, în mod paradoxal, nu a fost adusă de prigoana comunistă, ci de lumea capitalistă recentă. Abia acum modelul celor două lumi separate cu clerul la mijloc s-a dizolvat, pentru simplul motiv că lumea celor care acceptau, inerțial, un cadru de înțelegere, măcar în mare, creștină a vieții, s-a topit sub influența noilor mentalități.
De această dată, problema nu s-a rezumat doar la o mică elită urbană, ci s-a răspândit, insidios și mascat, în tot corpul ”poporului binecredincios”. Sigur, că, aparent, lucrurile păreau a funcționa la fel. Însă, în realitate, trăim într-o societate în care niciun reper din lumea veche nu mai e în picioare. Concomitent, în această tulburare generalizată, și-a făcut apariția nu doar un intelectual creștin sau un grup de tineri entuziaști, ca în interbelic, ci grupuri, chiar mase întregi de astfel de mireni, tineri sau nu, care simțeau că e nevoie și că au nevoie de un altfel de angajament creștin, de ceva asumat, de o prezență publică și, totodată, de o implicare reală, concretă, a Bisericii pe plan social.
Prin implicare socială înțelegând aici o transformare a vieții cotidiene într-un sens creștin, o reînviere a credinței lucrătoare, care să revitalizeze întreg corpul social, să învioreze părțile sale aflate în părăsire, uitare, în durere sau sub atacul noilor forțe dizolvante. Ca și în trecut, însă, ierarhia (din nou, să nu fim nedrepți cu excepțiile!) fie nu a știut, fie nu a vrut, fie a vrut, însă în sens opus, să conlucreze cu acești oameni, să-i asume, să le fie părinți sfințiți. Momentul a fost, astfel, ratat, căci atmosfera vibrantă a anilor 90 s-a risipit demult, cu largul concurs al unor infiltrați și al unor impostori.
O umbră palidă a reînsuflețirii religioase de acest tip s-a făcut resimțită în a doua parte a anilor 2000. În alt context, uneori cu alți oameni, mai nou, pe internet, s-a format, treptat-treptat, un val care s-a spart lovindu-se de rigiditatea ca de stâncă a noii conduceri patriarhale. Ce-i drept, din nou infiltrații și impostorii au lucrat intens pentru a se alege praful de acest curent sau pentru a-l deraia în direcții înfundate (problema diversiunilor ar face obiectul unei alte analize).
În timelineul încorporat în acest material, se pot revedea câteva momente reprezentative pentru această interacțiune ratată complet: memorii și comunicate ale unui ”laicat ortodox” care, fie în forme instituționalizate, fie în forme colective informale, niciodată nu a fost recunoscut oficial drept partener de dialog de Patriarhie, nici măcar pentru a primi mustrări ”părintești”. Pur și simplu atitudinea a fost de a ignora, de refuza dialogul (ah, acest dialog atât de invocat, altfel, de fețele bisericești).
Acest lucru nu înseamnă că acțiunile mirenilor au rămas fără consecințe. Ierarhii sunt, uneori, copilărește de ”atinși” de criticile care li se aduc pe internet. Semnificativă este însă această atitudine profund bolnăvicioasă și decisiv falimentară pentru Biserică de refuz a mirenilor implicați ca parteneri, ca oameni din și pentru Biserică.
Ignorarea nici măcar nu a fost cel mai mare rău: rămâne antologic acel comunicat al Biroului de Presă al Patriarhiei în care participanții (și nu este vorba de acele grupuscule politice fascistoide) la un marș pro-familie erau făcuți de rușine în mod public prin rejectarea lor categorică și agresivă pentru îndrăzneala de a fi trecut prin fața Dealului Mitropoliei. Țâfna ursuză a continuat o vreme.
Totuși, în ultimii ani și, mai ales, din 2013 încoace, a început un dezgheț măcar parțial între cele două părți. Pentru prima oară, resimțind frontal pericolul unei mutații în privința influenței și poziției din societate, ierarhia a devenit mult mai implicată discursiv în unele chestiuni de actualitate și a început să colaboreze frecvent cu unele ONG-uri de profil. Este, totuși, mult prea puțin pentru o revitalizare substanțială a lumii românești din Biserică.
Tare
Există unele tare care inhibă puternic o reînsuflețire a Bisericii și o recuperare rodnică a mirenilor implicați. Le enumerăm:
”Castă” clericală? Noi îi cunoaștem pe preoți, de cele mai multe ori, de la altar și de pe scaunul de spovedanie, unde au un rol destul de strict circumscris. Preoții mai implicați organizează cateheze, pelerinaje și ceva acțiuni sociale. În rest, interacțiunile dintre preoți și mireni, ”enoriași”, sunt sporadice. Cele două părți trăiesc în lumi paralele și, uneori, inegale. Există puține spații sociale în care mirenii să fie laolaltă cu preoții și pe picior de egalitate.
Un exemplu simplu ar fi instituțiile de învățământ superior teologice: mirenii știu că ascensiunea lor, indiferent de calificarea academică, este, în unele centre, pur și simplu blocată doar pentru că nu sunt preoți. Preoții, de foarte multe ori, provin din seminarii și instituții de învățământ de specialitate, ceea ce face ca ei să se perceapă și să se formeze în mod similar grupurilor sociale de tip militar – într-un fel de zonă izolată social. Modul în care ei cunosc viața, li se creionează orizontul și li se formează reflexele, traseele prescrise sau dobândite sunt produse de această lume separată, cu ”legile” și practicile sale aparte.
Important e să înțelegem, aici, că buni sau răi, de vocație sau oportuniști, clericii noștri cunosc viața intermediat de aceste experiențe comune, ceea ce îi face, în parte, opaci pentru mireni și le ”ecranează”, de asemenea, perspectiva pe care o au asupra vieții și problemelor oamenilor obișnuiți. Intrați în malaxorul imperativelor ”eficienței” organizației ecleziastice, pentru cei mai mulți dintre ei dedicarea timpului rămas pentru spovedirea oamenilor și implicarea în acele activități comune menționate este, deja, o pildă de jertfelnicie. Cunoașterea vieții enoriașilor, a problemelor cotidiene ale acestora, rămâne un deziderat imposibil de atins pentru mulți.
Și totuși, niciodată nu a existat o necesitate mai mare a prezenței vii a preotului în viața omului obișnuit. Sunt atâtea epidemii și molime sociale care macină lumea din Biserică ce nu pot fi combătute doar prin spovedanii periodice și participare la slujbe, ci prin regăsirea unei lumi micro-sociale în care să te simți înțeles, asumat, ajutat.
Preotul, de asemenea, nu poate ajuta efectiv dacă nu înțelege bine problemele cu care aceștia se confruntă, dacă nu cunoaște îndeaproape cum trăiesc oamenii. Într-un fel, enoriașii și preoții nu stau față în față decât la slujbă. În rest, în viața cotidiană, ei stau paralel, uitându-se și ghidându-se după cum le dictează lumea asta mare și rea în care trăim.
Remedierea acestor probleme nu poate veni, însă, în primul rând, de la preoții simpli. Marea lor majoritate nu face altceva decât să supraviețuiască împăcând cum poate mai bine imperativele administrative cu cele preoțești.
Agenda paralelă. Ierarhia clericală are, deseori, o agendă paralelă cu cea a necesităților reale ale enoriașilor. Să ne gândim doar la ce am răspunde unei astfel de întrebări: câte proiecte demarate de mitropolii/episcopate/eparhii au fost făcute prin consultare cu mirenii?
Și nu ne referim la o consultare formală, ci la simțirea adevăratelor priorități ale unei parohii/episcopii reale cu oameni concreți și probleme concrete, lucru ce nu poate veni decât dintr-un contact strâns cu aceștia. Ridicarea unor centre/clădiri, demararea unor proiecte sociale doar pentru că așa i se pare ierarhului că e potrivit, sau pentru că așa spune planul de la centru, toate acestea produc efectul ”formei fără fond”, a unor acțiuni care arată bine doar pe hârtie, dar care nu ajută în mod real pe nimeni.
Unele din ele riscă, chiar, să producă un efect grav de direcționare greșită a ”resurselor” umane și materiale ale Bisericii, vlăguind-o inutil și riscant.
O reprezentare deficientă a ”mireanului”. În momentele destul de rare în care ”cinul preoțesc” interacționează cu mirenii la un nivel formal, vizibil, o face într-un duh total străin de biserică: elitismul. Mirenii ”vrednici”, de regulă, sunt selectați pe criterii de ”merite” și transformați în exponate decorate care să ”dea frumos”. O altă manieră elitistă este de cultivare a vârfurilor academice sau din alte domenii pentru o reciprocă legitimare.
Problema acestei abordări este că nu însuflețește, nu inspiră pe cei mulți și ”proști” și că e o replică, de fapt, a modului lumesc în care e construită societatea. În Biserică nu există elite, ci roade și daruri diferite. Iar cei mai de ”jos” trebuie să fie și ei cinstiți, poate chiar mai mult, dacă ar fi să luăm în serios (sic!) cuvintele Apostolului Pavel. Apropo de cei de ”jos”, mireanul simplu e reprezentat mai ales sub forma ”pelerinului”, a celui care stă cuminte la rând și dă mărturie de minuni.
Pur și simplu trebuie schimbat complet modul în care mireanul e semnificat în imaginarul actual al instituției bisericii și raportul inversat: nu mireanul să vină către clerici, ci clericii să meargă în mijlocul unor mireni care, fără să fie elite ”vrednice”, nici pelerini evlavioși, sunt oameni reali, cu probleme reale, în care să se recunoască cei ce trăiesc sub apăsarea acestor vremuri.
Funcționalismul organizațional. O mentalitate foarte păguboasă este cea care privește Biserica drept o organizație și nu un organism viu. Formalizarea, birocratizarea, ”raționalizarea” bisericii riscă să sufoce ce mai era viu și să transforme totul într-un coșmar kafkian.
Într-o astfel de paradigmă, și soluțiile sunt de același calibru: o mai bună ”comunicare”, ”eficientizarea” implicării sociale etc. Sigur că pot fi folosite tot felul de tehnici ale cunoașterii moderne, însă doar ca instrumente însuflețite de Duhul. Pentru numele lui Dumnezeu, apostolii au reușit să ”comunice” cu o lume înverșunat de ostilă, de cele mai multe ori străină de neam și cultură, și nu aveau nici Birou de Presă, nici trusturi mediatice.
Prin urmare, dacă ne lipsește ceva, aceea este însuflețirea apostolilor. Nu se roagă preoții, la liturghie, cu aceste cuvinte? ”Doamne, Cel ce pe Prea Sfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, L-ai trimis apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ne înnoiește pe noi cei ce ne rugăm Ție”? Înainte de a pune la punct ”comunicarea”, de a stabili ”obiectivele” și de a măsura ”eficiența”, poate ar trebui să ne aducem aminte, cu cutremur, de această rugăciune liturgică.
Tentația papistă. Scaunul episcopal, fie el și patriarhal, este o autoritate duhovnicească ce are în exercițiul său, ca arhetip, icoana Păstorului cel Blând. Transformarea ei într-o instituție a fricii și a intimidării înseamnă subminarea autorității duhovnicești, o subminare care are ca efect înstrăinarea poporului de Biserică sau, în cel mai bun caz, formalizarea credinței. Un lucru esențial care ține de autoritatea duhovnicească este principiul ascultării, de care se abuzează atât de mult în zilele noastre, transformându-se într-un fel de principiul disciplinar-militar care, dacă nu e urmat orbește, antrenează sancțiuni drastice sau chiar capitale.
Așa se ajunge la situația în care, ortodocși fiind, să vedem autoritatea episcopală transformată, în unele cazuri, în tiranie și ascultarea folosită ca principiu de disciplinare și control. Mentalitatea de tip catolic se regăsește acolo unde patriarhul/episcopul/preotul duhovnic este înzestrat cu prerogativele infailibilității papale, devenind un fel de factotum al Bisericii, acolo unde dimensiunea canonică a Bisericii devine mai degrabă structură juridică, statutară, aplicată după considerente conjuncturale, acolo unde predomină acțiunile gândite la scară mare, impresionabile la vedere dar goale de conținut și, în sfârșit, acolo unde vocația mărturisitoare față de lume devine discurs politic de lemn, retorică goală, întortocheată teologie de școală nouă.
Parohia – unitate socială sau celulă vie? Cea mai mare problemă a Bisericii este, însă, calitatea vieții parohiale.
Am atins deja unele aspecte care descriu cum se desfășoară interacțiunea preot-enoriaș astăzi. Parohia care există doar ca denumire mai mult administrativă și ca furnizor autorizat de servicii religioase este, practic, o celulă cangrenată, canceroasă, a Trupului Bisericii. Parohia este unica, dar și cea mai bună șansă a Bisericii de a avea nuclee de viață la firul ierbii, de a strânge oamenii laolaltă, de a-i însufleți, salva, de a le oferi o apartenență.
Nu este ciudat faptul că, trăind într-o lume în care firmele, multinaționalele, fac atâtea eforturi de a-și transforma brandul într-o chestiune de identitate personală și de apartenență, antrenându-și și fidelizându-și clienții și angajații prin tot felul de ”team building”-uri și alte mijloace de afiliere, parohiile noastre sunt atât de anemice și absente din viața noastră reală?
Nu este ciudat că, în timp ce, în lume, suntem solicitați să ne ”investim” toate resursele sufletești și trupești pentru profitul angajatorilor, în Biserică suntem lăsați de izbeliște, la întâmplare? Nu este ciudat că suntem asaltați de atâtea oferte de ”stiluri de viață” și de ”soluții” la problemele vieții, pe când în parohie nu găsim, deseori, decât parțiale, sporadice și superficiale răspunsuri?
Ce-i de făcut?
Lucrurile sunt prea grave ca să mai fie remediate doar de tardiva dezmeticire expusă la începutul articolului. De fapt, avem nevoie de o re-evanghelizare, de o re-creștinare – nu a societății românești ca atare, ci a …noastră, a celor din Biserică!
Un proces care ar trebui să înceapă cu parohia, prin conștientizarea importanței ”strategice” a acesteia, prin mobilizarea preoților în resuscitarea comunităților și în crearea unei ALTERNATIVE față de modelele dominante ale lumii în care trăim. Aceasta e chemarea Bisericii: să ne arate modul alternativ de viață, gândire și acțiune, de societate, prin care să ne mântuim de duhul lumesc și de încorporările sale din viața socială, din practicile de zi-cu-zi, de duhul acesta care ucide orice fel de sensibilitate, solidaritate, omenie.
Aceasta este, de altfel, și menirea ierarhiei, căci ea trebuie să fie cea care dă tonul unei viziuni diferite, acelei viziuni apostolice asupra omului și menirii sale. În aceasta, mirenii care vor să-și trăiască viața în Hristos nu sunt problema, nici soluția, ci parteneri, frați mai mici.
Responsabilitatea este mare căci, în lipsa unei astfel de încercări, vom muri cu zile. Mai întâi, sufletește, dezintegrându-ne sub presiunea leviatanică a acestui duh rău.
În fața unui astfel de deznodământ, ar mai rămâne o singură și ultimă ”soluție”: scapă cine poate…
Ţin să accentuez pe „scapă cine poate„. Este calea potrivită pentru zilele rele de pe urmă pe care le trăim. Aceasta este calea poruncită de Însuşi Hristos, „fuga în munţi„, după cum făceau şi iudeii credincioşi din Vechiul Testament în vremuri de apostazie. Lucrurile actuale au o categorie în plus faţă de vremurile apostolice, formată printr-o contopire de compromis între duhovnicesc şi diabolic. Dacă iniţial era vorba de Dumnezeu şi lume(sc), acum e vorba de Dumnezeu, formalism bisericesc şi lume(sc). Această categorie de mijloc provine din evitarea prigoanei pentru dreptate. Dar mântuirea se lucrează, ca şi odinioară, prin alipirea, cu toată puterea, de Dumnezeu şi curăţirea de orice întinăciune lumească.
Din enumerarea corectă a realităţilor din sânul Bisericii se poate observa un cerc vicios; probabil multe beţe în roate bine puse, încât să fie aproape imposibilă vindecarea organismului-Biserică. Cu siguranţă presiunea pusă pe Biserică o va curăţi; dar câţi vor rămâne în picioare? Cred că nu există curajul, limpezimea şi puterea duhovnicească pentru a despărţi clar binele de rău. Doar cultivarea înţeleaptă a grâului poate astupa neghina, chiar şi cea semănată de cler.
Totuşi lipsa pe care o resimţim cel mai mult este cea după un model autentic ,după o organizare şi trăire autentice, cu răspunsuri la provocările care vin peste noi, atât în mănăstiri, cât şi în parohii, împiedicate făţiş sau indirect de tarele din sânul Bisericii. Aşa cum au fost oameni providenţiali (Sf. Grigorie Palama, Sf. Paisie Velicikovski, Pr. D. Stăniloae), care au ţinut sus ştacheta, tot astfel e nevoie şi binevenită oricând lucrarea de regăsire a vieţii autentice în Hristos, la orice nivel, depăşind piedicile lumii.
Vă mulțumesc, cred că unul dintre cele mai bune articole „cu durere și dragoste pentru omul contemporan”, dacă nu chiar cel mai bun.
Să aveți tot binele din lume. Doamne ajută-ne!
Foarte bun!
Apropo de „fuga in munti”: mai degraba suntem in situatia, cei care suntem mireni si nu monahi, ca fara sa iesim afara din lume (cf. 1 Corinteni 5, 10), sa nu fim din lume (ai lumii), asa cum nici Hristos nu este din lume (Ioan 17, 16).
Dragilor, a nu spune, odata cu toate acestea mai nimic despre birul pe care „clerul foarte superior” il cere oricarui preot, de oriunde, mi se pare a „face uitata” o drama. Drama preotilor iubiti, dar in parohii mici sau nevoiase, care trebuie pur si simplu sa-si mulga parohia ori sa cerseasca de-a dreptul ajutor financiar pentru a contribui la „marele obol Patriarhal”. Evident, multi dintre acestia „isi permit”sa nu creada in maretia Catedralei Neamului Prost, dar li se rapeste, astfel, si orice intentie de implicare reala in a alina nevoile celor de aproape. Si pentru ce? Pentru a alimentat o cauza ridicola, un fel de „crestinare” nu cu crucea, ci cu banul?Aferim, tovarasi kondukatori!
@Constantin:
Pai spunem si despre acele lucruri, le avem in vedere, chiar daca nu am dezvoltat sau nu am spus explicit despre unele mecanisme.
Cititorii mai atenți au remarcat faptul că pe această pagina avem un sistem de „sidenotes„, comentarii ce pot fi făcute pe marginea paragrafelor ce atrag atenția mai mult. Mulțumim cititorului „Ioan R” care a făcut astfel de adnotări punctuale în textul de mai sus. Iata si o mostra:
Analiza este de mare bun simt, obiectiva si folositoare. Totusi, va spun, fratii mei, ca voi nu cunoasteti nici macar umbra faptelor urate si smintitoare care se petrec in randul ierarhilor si in administratia bisericeasca, formata si controlata de caste preotesti supuse si loiale (in cele rele!) ierarhilor nostri. Cautati sa priviti mai cu atentie la fapte, la lucruri concrete. Avem proiecte finantate din fonduri europene, obtinute in numele unor asa-zise fapte de filantropie sau renovari de biserici. Nimic mai fals. Batranii, copiii si saracii, bisericile sunt doar pretext pentru a obtine acesti bani care se impart intre ierarh, camarila din jur si firme agreate. Avem simonie aproape in fiecare eparhie, se impart posturile de preot, in parohiile bogate, fie contra bani, fie in numele unor relatii de afaceri, de rudenie. Avem parohiile impartite in bogate si sarace. Preotii bogati sunt loiali ierarhilor si accepta orice compromis, pentru a-si pastra postul si beneficiile banesti din parohie. Parohiile sarace sunt aproape pustii, iar preotii de acolo si-au epuizat de multa vreme ravna, multi muncesc in alte meserii, sa poata aduce paine pe masa copiilor. Avem acest mega-proiect al Catedralei, pentru finalizarea careia Patriarhul a provocat o criza de imagine fara precedent Bisericii (am scazut la aproape de 60% procente de incredere a poporului in Biserica, de la aproximativ 80%, acum cativa ani!), un proiect inchinat unui orgoliu omenesc (din ce cauza a cazut diavolul?) si prea putin folositor Bisericii (am uitat ca Biserica Romano-Catolica a provocat Reforma prin traficul de indulgente care urmau sa aduca bani pentru un alt mega-proiect de Catedrala?). Avem complicitatea dintre ierarhi si clasa politica, ati mai auzit vreu ierarh sa protesteze impotriva incalcarii fatise a poruncilor lui Dumnezeu de catre politicieni? Nu, tacerea e mai buna, ca aduce bani si protectie de la Cezarul! Va faceti iluzii daca voi credeti ca in ierarhie si in administratia bisericeasca ar mai fi lumina, ca un dialog ar mai fi posibil cu acesti oameni. Au ajuns sa fie ca fariseii din vremea Mantuitorului. Fratilor, traim deja vremurile profetiei: „uraciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stand in locul cel sfant” (MATEI XXIV). Sa va mai zic ca Sinodul Bisericii (adica, ierarhii nostri) au decis sa cenzureze inclusiv ceea ce scriu preotii si monahii pe site-uri, bloguri sau in publicatii online, pentru ca aceste marturisiri ierarhii le simt ca un pericol, dar nu pentru Biserica, ci pentru pozitia lor? Sa va mai zic ca asa-zisa lupta pentru salvarea Orei de Religie este de fapt, doar o piesa de teatru extrem de bine jucata (ora de religie, undeva este decis, trebuie sa dispara si ierarhii nostri stiau si nu au reactionat, doar au mimat, cat s-a judecat la CCR!), pentru a-i linisti pe profesorii de religie, ca nu cumva acestia sa se revolte si sa vina peste ierarhi, cerandu-le, pe buna dreptate, socoteala (ca doar ei numesc inspectorii de religie din inspectorare, cei care erau chemati sa vegheze la buna lucrare in ora de religie)? In curand, vom avea mii de someri, fosti profesori de religie, ierarhii vor doar ca procesul de intrare in somaj sa fie lent, sa nu apara revolta de care ei se tem asa de mult! Eu nu mai vad lumina in toata bezna asta. Rugati-va, ca a sosit vremea judecatii, fratilor!
@Nephilim:
Daca a venit vremea judecatii, atunci a venit pentru toti, pentru tine, pentru mine. Nu doar pentru ceilalti. Si atunci, poate mai mult conteaza daca eu sunt biserica vie, daca eu sunt in biserica sau nu.
Sunt multe lucruri urate care se petrec, insa are, oare, vreun sens in a le descoperi? A vorbi despre tarele care ne impiedica in a fi lucratori nu inseamna a improsca Biserica cu acuze si imprecatii. A pune problemele familiei in mijloc pentru a le asuma si depasi nu inseamna a târî parintii in mijlocul strazii pentru a le arata tuturor bubele lor.
Pe de alta parte, nu credem ca ierarhii chiar fac figuratie si atat pe tema orei de religie. Ar fi contradictoriu, iar ceea ce spui tu este, intr-adevar, contradictoriu. Ori sunt farisei si atunci vor face orice pentru a-si pastra pozitia dominanta, ori sunt …altceva si, de fapt, principalul lor interes nu este unul legat de dominatie si putere financiara. Daca Biserica isi va pierde influenta sociala, atunci adio proiecte europene, adio capacitate de negociere cu statul, adio finantari publice etc.
In orice caz, oare parintele Gheorghe Calciu nu stia tot ce i-a facut Sinodul in momentul cand a fost caterisit? Or el, cand a revenit in Romania, nu s-a dus sa trambiteze aceste fapte urate si reprobabile, ci s-a dus si i-a iertat pe cei care i-au gresit si, atentie, si-a cerut si el iertare… Ce spui, care atitudine face bine Bisericii?
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2015/02/16/7-cuvinte-documentar-pr-calciu/
@Cuvântul Ortodox
In sfarsit a vorbit si un crestin! Bine ati raspuns.
Cam atat vor unii sa mai ramana din credinta acestui neam: osandirea aproapelui si indemnul la osandire.
Imagine asemanatoare cu constiinta romanului din 89 : „ei se fac ca ne platesc, noi ne facem ca muncim”.
Dar, desi ati spus lucrurilor pe nume, sunt putine sanse sa fie primite in totalitate, pentru ca romanul nu prea accepta sa inceapa schimbarea cu el insusi .Parca tot mai bine e sa inceapa …aproapele.Asa ca , stau cu ochii pe el sa vad ce face.
Stiti, avea PS Teoctist o vorba: „Romanul este greu de urnit, dar daca s-a pornit, repede se opreste”.
Adevarat cu intelepciune ai grait, frate. Teama mea este insa doar una: ingaduinta noastra fata de caderile lor, sa devina ingaduinta fata de caderile noastre si asa sa ajungem intr-o complicitate necrestina. Probabil ca am vazut prea multe din intuneric si m-am otravit. Poate ca eu nu am reusit sa descopar in ierarhi acei parinti care sa doreasca sa-si asculte copiii duhovnicesti. Urmam porunca lui Hristos: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.” (Matei XVIII, 15-17) Sincer, nu stiu pe care treapta ne mai aflam in dialogul cu unii dintre ierarhii nostri. Nu indemn la dezbinare, nu judec pe nimeni, spun ceea ce vad si incerc sa indrept. Nu uit niciodata de pacatele mele. Iertare va cer, daca v-am tulburat.
si totusi:
„18.Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.
19. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri.” Matei,16,18-19
E dureros si greu de dus ceea ce e in jurul clerului, dar hai sa vedem si partea plina a paharului, NU TOTI SE TARASC! Mai sunt si oameni cu coloana vertebrala si care lucreaza la zidirea catorva suflete.
Iar Domnul nu e nedrept!
Si stim bine ca din cel mai mare rau va scoate ceva bun, asta nu insemana sa lasam sa se impamanteneze raul, sa-l impiedicam acolo unde putem si cum putem fiecare, caci oricum daca te vei ridica impotriva „sistemului” vei ramane singur si vei spune ca si Horea: „caci eu cand am ridicat poporul la lupta am dat mana si cu moartea”
Sa traim in vecii cu totii! Cine vrea!
@Florin Manolache
Parerea mea este sa nu ne mai gandim cum sa facem sa ne ridicam impotriva sistemului, ci cum sa facem sa-L convingem pe Dumnezeu sa”schimbe” sistemul.
Si, iata Postul ( si rugaciunea si iertarea ) !
De vreme ce aproximativ 92 % dintre romani sunt ortodocsi inseamna ca societatea romaneasca este un laicat ortodox.