«Πρόσεχε Σεαυτῷ»: Attentiveness And Digital Culture
Fr. Maximos Constas | traducere după deathtotheworld.com
Senior Research Scholar
Holy Cross Greek Orthodox School of Theology
International Conference on Digital Media and Orthodox Pastoral Care
Athens, 7-9 May, 2015
Viața distrasă
Promițându-ne o utopie tehnologică, atot-răspândita și intruziva noastră cultură cibernetică [cyberculture] a precipitat, în schimb, o criză spirituală, în care experiența omenească a fost sistematic fragmentată și unde coerența sinelui a fost amenințată tot mai mult. Trăind într-o cultură a distragerii sistematice, gândurile noastre sunt izolate și deconectate, împiedicându-ne să vedem și să experiem viața în întregimea ei. Distragerea și fragmentarea au consecințe negative pentru o capacitate de înțelegere organizată [coerentă]; ne împiedică să ne implicăm în adâncimea noastră spirituală și ne fac incapabili să ne implicăm în adâncimea spirituală a celor din jur, pentru că, pierzând legătura cu viața propriei noastre persoane, nu putem primi nici viața persoanei aproapelui nostru și nici pe cea a lui Dumnezeu.Începând din 2009, publicația „New York Times” a prezentat o serie de articole sub denumirea „Mânați spre distragere”, insistând pe accidente și cazuri mortale ce au implicat șoferi distrași [neatenți][1]. Seria s-a adăugat incluzând „Medicină distrasă”, care a făcut o evaluare a numărului mare de chirurgi care dau telefoane private în timpul operațiilor; a tehnicienilor de laborator medical care scriu mesaje pe telefon în timpul folosirii mașinilor pentru suport cardio-pulmonar; și anesteziologi care-și cumpără pe internet bilete de călătorie cu avionul.[2]
Distragerile create de media socială [social media] în mediile de lucru costă economia Americană 680 de miliarde de dolari pe an, cu întreruperi cauzate de media socială la fiecare zece minute și cu angajați petrecând 41% din timpul lor pe Facebook. Doar în SUA se pierd zilnic în total 12 miliarde de ore pentru navigație pe rețelele de socializare. Un student obișnuit petrece în medie 3 ore pe zi verificând site-uri de socializare, dar doar 2 ore cu studiul. Pe lângă datele raportate oficial, mai este o abundență de dovezi informale, precum raportul din septembrie 2013, privind pasagerii de tren din San Francisco, care erau prea distrași de smartphone-urile și de tabletele lor ca să ia seama la prezența unui individ armat, care și-a manevrat arma în văzul lor minute întregi înainte de a împușca și omorî un angajat în vârstă de 20 de ani (întregul eveniment fiind înregistrat de camera de supraveghere din tren).
Pe lângă pierderile de vieți omenești și pe lângă costurile financiare, mai sunt pierderi spirituale pe care nici „New York Times”, nici „CDC”-ul (Centrul pentru prevenirea și combaterea bolilor) nu au competența de a le diagnostica, anume, pierderea autonomiei personale a omului, fragmentarea prezenței conștiente a omului și creșterea incoerenței de sine.
În cartea sa recentă, „The World Behind Your Head”, [Lumea din capul tău], Matthew Crawford s-a referit la acesta situație ca o „criză a apartenenței de sine”, argumentând că acum trăim într-o „economie bazată pe [captarea] atenție[i]” în care „atenția noastră nu ne mai aparține pentru a o orienta înspre ce vrem” făcând din „efortul de a fi total prezenți [treji]” o luptă dificilă. Crawford susține că nevoia noastră nesătulă de distracții nelimitate implică un conținut al distracțiilor noastre care a devenit în mare irelevant, indicând o și mai mare criză a valorilor. Potrivit lui Crawford, am devenit agnostici în ce privește răspunsul la întrebarea care sunt lucrurile la care suntem atenți [ce ne captează atenția], ceea ce înseamnă că nu mai știm pe ce să punem valoare[3]. Rezultatul este că viețile noastre ajung fără contur, iar noi devenim susceptibili la ce ni se aduce înainte de către marile puteri comerciale, care au înlocuit autoritatea culturală tradițională.[4]
Pe de altă parte însă, a fi atent este primul pas în a ne redobândi umanitatea, prezența conștientă și auto-determinarea de ființe umane. Alegem la ce să fim atenți, și într-un mod cât se poate de viu, asta determină ce este real[itatea] pentru noi; ce trăim conștient efectiv. În contrast, distragerile și fragmentarea arată un vid etic în centrul existenței noastre, determinându-l pe Crawford să îndemne la o „etică” și o „asceză” a atenției în timpurile noastre, bazate pe o considerare lucidă a minții umane.[5]
Cartea precedentă a lui Crawford a fost un eseu despre importanța muncii, deplângând pierderea de competențe manuale în culturile digitale, ceea ce, crede el, i-a înstrăinat pe oameni de ustensilele autentice și de lumea fizică asupra căreia acele ustensile erau menite să fie folosite. Similar, propunerea lui pentru o „etică” și o „asceză” a atenției orientează și spre practicarea unui meșteșug ori ocupație bazate pe aptitudini, o activitate care îl face pe practicant să lucreze direct și atent – și deci să fie cu totul prezent – în realitatea obiectivă.
Păstrându-ți atenția trează [Trezvia]
Fără a dori să minimalizăm importanța meseriilor artizanale (pe care Sfântul Munte le-a practicat și le-a susținut pe parcursul îndelungatei sale istorii), aș dori să mă concentrez asupra momentului logic al „atenției” (trezviei) însăși, independent de orice activitate (logic secventială) pentru care atenția ar fi putut fi considerată necesară sau utilă. Așa cum vom vedea, atenția ne oferă un răspuns profund și eficient la cultura noastră modernă cu distrageri continue. Mai exact, „etica și ascetica atenției” pe care Crawford le caută sunt esențiale în antropologia ortodoxă și pentru psihologia morală, și anume: practicarea „atenției” (trezviei) sau „luarea aminte la sine” (προσέχειν σεαυτῷ).[6]Această frază – care este doar superficial legată de porunca Socratică „cunoaște-te pe ține însuți” (γνῶθι σαυτόν)[7] – apare în diferite forme în Noul Testament, dar este de fapt derivată din Deuteronom 4: 9: „Ia aminte la tine însuți și păzește-ți sufletul cu strășnicie” sau, alternativ, din Deuteronom 15: 9: „Ia aminte la tine însuți, ca să nu fie nici un cuvânt ascuns nelegiuit în inima ta” (πρόσεχε σεαυτῷ καὶ φύλαξον τὴν ψυχὴν σου σφόδρα).[8] Expresia, care este un imperativ etic, are o istorie lungă și bogată, din care doar câteva exemple pot fi citate aici.
În scrierea din secolul al IV-lea Viața Sfântului Antonie, ni se spune că prima practică ascetică a lui Antonie, pe care a îndeplinit-o înainte de a intra în deșert, a fost aceea de a „fi atent la el însuși”.[9] Mai tanărul contemporan al lui Antonie, Vasile din Cezareea, a scris ceea ce pare a fi prima sa omilie dedicată exclusiv Deuteronomului 15: 9 („Despre Cuvinte, Fii atent la tine însuți”).[10]
Deși “Viata lui Antonie” nu descrie practica tezviei în vreun detaliu, Vasile o dezvoltă pe larg. Departe de a fi o simplă „observație asupra sinelui” din exterior și care nu are nimic de-a face cu nici un fel de auto-absorbție solipsistică, „atenția” (trezvia) este cuprinzătoare în sfera de aplicare, fiind în același timp:
(1) trezirea principiilor raționale pe care Dumnezeu le-a plasat în suflet;
(2) supravegherea vigilentă asupra miscărilor minții, care guvernează miscările corpului și ale societătii în ansamblu;
(3) conștientizarea întâietătii minții (sau a sufletului) asupra trupului și a frumuseții Lui Dumnezeu în fața plăcerilor senzoriale;
(4) un angajament față de realitate și o respingere a imaginației minții;
(5) auto-examinare și refuzul de a se amesteca în treburile altora; și
(6), nu în ultimul rând, cunoașterea Însuși a Lui Dumnezeu, în măsura în care „sinele” este imaginea lui Dumnezeu, o legătură cu care Vasile încheie întreaga predică: „Ia aminte la tine, ca să iei aminte la Dumnezeu” ( πρόσεχε οὖν σεαυτῷ, ἵνα προσέχῃς Θεῷ).[11]
Practica de a lua seama la sine, stabilită cu fermitate în secolul al IV-lea, a rămas o temă centrală în antropologia și etica crestină. Generațiile următoare de scriitori și practicanți-trăitori au dezvoltat conceptul, în general aliniind trezvia cu practicile înrudite, cum ar fi „liniștirea”/isihia (ἡσυχία) și „„trezvia” (νῆψις).[12] În această formă, mai cuprinzătoare – sugerată deja de Vasile – i s-a dat un rol central în cadrul vieții creștine și a fost în cele din urmă considerată o precondiție sau o condiție prealabilă pentru mântuire.[13]
Se explică astfel accentul extraordinar acordat atenției (trezviei), nu doar pentru că mintea umană este predispusă la distracții (distrageri), ci și pentru că dezintegrarea vieții noastre interioare a început tocmai de la cădere, când omenirea s-a despărțit de Dumnezeu. „Distragerea” (neatenția), din acest punct de vedere, a fost numit pe bună dreptate „păcatul original al minții”.
Noțiunea de păcat primordial, ca și cădere din trezvie în neatenție, este un element central în teologia scriitorului din secolul al V-lea, Sf. Diadoh al Foticeii: „Cunoașterea dumnezeiască ne învață că facultatea noastră naturală perceptivă este una singură, dar aceasta s-a separat în două moduri diferite de funcționare, ca rezultat al neascultării lui Adam.”[14] Creat cu o constiință unică, simplă și nedivizată, căderea a spulberat integritatea sinelui în două activități conflictuale, una atrasă spre realitățile divine și celălaltă tarată spre în afară, către aparențele de suprațată ale lumii vizibile prin percepție senzorială, și subiect al unui proces de fragmentare continuă.
Regăsim opinii similare în scrierile Sfântului Grigorie din Sinai (1346), care susține că mintea umană, creată într-o stare de odihnă, a devenit agitată și distrasă atunci când a căzut din Har prin alegerea senzațiilor corporale în locul Lui Dumnezeu și, ulterior, s-a aflat pierdută și rătăcind printre lucrurile lumești.[15] Sfântul Grigorie Palama, care se referă probabil la invătătura Sfântului Grigorie de Sinai, afirmă: „Un mare învătător a spus că, după cădere, ființa noastră interioară se adaptează în mod natural la formele exterioare” și îndeamnă cititorul să „ia seama la el însuși „, citând direct din Deuteronom 15: 9.[16]
Uitându-L pe Dumnezeu și alipindu-ne de lume, devenim supuși unor dorințe nesănătoase și comportamente de dependență, conduse de o preocupare continuă de urmărire a nimicului/ deșertăciunilor. Fiind fixați în aparențele superficiale ale lucrurilor, nu avem cunostintă de semnificațiile lor profunde sau de relaționarea lor reciprocă, ci căutăm doar acea parte a unui obiect sau persoană care poate satisface temporar dorința noastră de plăcere. Cedând mereu în fața miscărilor și impulsurilor noastre iraționale, mintea noastră devine înrobită de senzații (fizice sau psihologice); noi ne rupem în fragmente izolate, ducând vieți duble și triple, fiind împărtiti în nenumărate acțiuni fără legătură una cu alta, astfel încât urmărirea plăcerilor contribuie nu la unitatea sinelui și a lumii, ci la dezintegrarea și dezorganizarea acestora. Divizată între acte senzoriale iraționale, mintea primește numai senzația trecătoare a ceva finit și izolat de orice altceva.[17]
Această condiție a fost diagnosticată și descrisă de către scriitori duhovnicești și de asceții ortodocși, aceștia numind-o „împrăstiere” sau „dispersare” a minții. De exemplu, Niceta Stithatul, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog, susține că: „În măsura în care viața noastră interioară este într-o stare de împărțire și dispersare între multe lucruri contrarii, nu putem să participăm la viața lui Dumnezeu. Ne dorim lucruri opuse și contradictorii, suntem luptați de războiul neobosit dintre acestea, iar acest lucru se numește „dezbinarea” minții, o condiție care divide și distruge sufletul. Atâta timp cât suntem afectați de tulburarea gândurilor noastre și atâta timp cât suntem stăpâniți și constrânși de patimile noastre, suntem într-o stare de auto-fragmentare și tăiați de la Unitatea divină.”[18]
Cu toate acestea, dacă trezvia este răspunsul la dilema fragmentării și dezintegrării umane, scopul nu este o întoarcere la o presupusă formă de conștiință paradisiacă, ci mai degrabă la harul Duhului Sfânt, plasat în inimile noastre din momentul botezului nostru. Acest accent divin este central în teologia spirituală a lui Diadoh, pentru care vindecarea începe cu darul Duhului Sfânt, în timp ce dualitatea sinelui căzut este unificată prin invocarea rugăciunii lui Iisus.[19] Prin urmare, motivația primară pentru practicarea trezviei interioare, scopul întoarcerii spre interior și a coborârii în inimă, este acela de a se întâlni cu Duhul Sfânt, un principiu care a fost reafirmat în mod sistematic și consecvent de către isihastii bizantini.[20]
În esență, descoperim aceeași învățătură în Sfânta Scriptură. Fiul risipitor și-a părăsit casa și a mers într-un loc îndepărtat, unde Evanghelia spune că „și-a risipit” (sau „și-a împrăstiat”) „substanța” (averea) lui (διεσκόρπισεν τὴν οὐσίαν αὐτοῦ) (Luca 15:13). La un anumit nivel, aceasta înseamnă că și-a risipit toți banii, dar sensul mai profund este bogătia sufletului, moștenirea noastră spirituală, deoarece „substanța” noastră este spiritul pe care Dumnezeu l-a pus în noi și în care, prin Sfântul Botez, El și-a plantat propriul Har, ne-a imbrăcat în „haina noastră originală de slavă” (cf. Luca 15:22) și „a trimis Duhul Său în inimile noastre” (Gal 4: 6). Dar când ne separăm de acest Har, pierdem unitatea spirituală și devenim fragmentați.
Concluzie
Mintea omului căzut e fragmentată, supusă neîncetat distragerilor, și împrăștiată într-o nefericită nesfârșire de gânduri și senzații deconectate. Mințile noastre sunt mereu în altă parte decât trupurile noastre. În loc să lucrăm la vindecarea acestei slăbiri ființiale, ne-am construit organizat o lume de distrageri, susținând și încurajând mintea înspre starea ei de cădere. Se poate argumenta că însuși calculatorul este o minte căzută, o puternică extensie a propriilor nostre dorințe dubioase, creată după asemănarea noastră. Întârziem neregenerativ într-un tărâm al iluziilor; captivați de imaginile efemere de pe ecranele computerelor noastre, devenim niște „muște prădătoare, fără noimă, bâzâind la fereastră”[21], disperate să consume întreaga deșertăciune a lumii.Și totuși, noi nu suntem prădătorii, ci suntem prada. Nu suntem utilizatorii tehnologiei informației și ai mediilor de socializare, ci mai degrabă suntem folosiți, manipulați și exploatați de către acelea. În cultura noastră a distragerilor, în care spațiile publice și private ne sunt saturate cu tehnologii menite să ne acapareze și să ne fure atenția, viața interioară a minții noastre, precum și cea a trupului, nu sunt decât resurse exploatabile de către interese economice puternice. (Crawford sugerează că distracția pentru minte e precum obezitatea pentru trup.) Concentrarea noastră nu ar trebui, în acest caz, să fie doar asupra tehnologiei și culturii digitale, ci asupra intereselor și motivațiilor care le guvernează concepția și le promovează diseminarea în toate aspectele noastre de viață.
De-a lungul vastei sale istorii, Creștinismul a fost adesea subordonat de către puterile politice și economice dominante, uitându-se că Evanghelia nu este un derivat al culturii omenești, ci generator al unui nou mod de viață [nou fel de a trăi]. Noi trebuie să redobândim puterea Evangheliei ca o pondere contra-culturală, nu spre destabilizarea societății, ci pentru a crea comunități vii. Noi avem de redescoperit nu doar că credința și chemarea noastră la sfințenie ne așează aparte de lume, ci și că acestea cauzează o lume nouă, alternativă; nu o realitate virtuală, ci o realitate a virtuții.[22]
Spre a ne realiza chemarea, atenția trează [trezvia] trebuie să ne fie atitudinea și etosul fundamentale. Fără trezvie nu este rugăciune, și fără rugăciune, nu este comuniune cu Dumnezeu, nu este participare la viața dumnezeiască. Practica trezviei lăuntrice, a coborârii cu mintea în inimă, este deodată și o practică și un mod de viață care ne așează în existența autentică, adică într-o relație cu Dumnezeu. De aceea, se spune adesea că trezvia este aducerea aminte de Dumnezeu, înțelegerea conștientă a harului Duhului Sfânt prezent în noi. Luând seama la noi înșine și îngrijindu-ne de noi înșine [viața noastră lăuntrică] este metoda cea mai eficientă de a ne redobândi auto-determinarea de la cei care vor să ne-o fure. Transfigurați fiind prin har, atenția își va descoperi noi obiective, pentru că își va afla izvorul într-un subiect nou, unul nesupus formelor lumii, ci tranformat prin înnoirea minții sale (Rom 12:2), având și fiind în cugetul lui Hristos (1 Cor 2:16).
Note
[1] In 2012, Centrul American pentru Control si Preventie a raportat 570.000 accidente, si 3.328 fatalitati, ultimele reprezentand o crestere cu 9% fata de anul precedent. [2] 50% din asistentii medicali chestionați au recunoscut că au trimis SMS-uri și aproape 60% au recunoscut că vorbesc pe mobil în timpul unei interventii. [3] Matthew B. Crawford, Lumea dinafara capului tau: despre cum sa devii o persoana intr-o epoca a distractiilor (New York, 2015) [5] Aici Crawford isi recunoaste datoria fata de Simone Weil, “Atentie si Vointa,” in ed., Gravitatie si Har (Londra, 2008), 116-22. [4] Crawford, Lumea din afara capului tau, 6. [5] Ibid., 7, 15. [6] Diferitele traduceri ale προσέχειν reflectă multitudinea traducerilor englezesti ale Scripturii, care oferă nuanțe valoroase si semnificații: „Aveți grijă”, „Atentie”, „Luati aminte”, „Luați seama”, „Observați-vă cu atenție” etc. Cuvântul grecesc προσοχή este derivat din προσέχειν (πρὸς + ἔχειν), care, în sensul sau fundamental, înseamna a se ține de, a se îndrepta spre sau catre ceva;asadar, să țina seama, să participe, să se dedice etc. De retinut că Suda foloseste «προσοχή» ca si «νηφαλισµός». [7] Grigorie de Nyssa, in predica sa “Despre aceia care au adormit,” identifică treptat cele două zicale (GEN 9:40); la fel și (pseudo-) Ioan de Damasc, Sacra Parallela (PG 95: 1049), deși identificarea este evitată de diferențele dintre antropologia creștină și cea elenistă; cf. John M. Cooper, In urmarea intelepciunii: Șase moduri de viață în filosofia antică de la Socrates la Plotin (Princeton, 2012), 326-41 (= „Teoria lui Plotinus despre persoana umane”) [8] Compara Luca 17:3 (προσέχετε ἑαυτοῖς); Luca 21:34 (προσέχετε δὲ ἑαυτοῖς); Faptele Apostolilor 5:35 (ἄνδρες Ἰσραηλῖται, προσέχετε ἑαυτοῖς); si Faptele Apostolilor 20:28 (προσέχετε ἑαυτοῖς καὶ παντὶ τῷ ποιµνίῳ, ἐν ᾧ ὑµᾶς τὸ Πνεῦµα τὸ Ἅγιον ἔθετο ἐπισκόπους ποιµαίνειν τὴν ἐκκλησίαν τοῦ Θεοῦ). [9] Vita Antonii 3.1: «αὐτὸς γὰρ πρὸ τῆς οἰκίας ἐσχόλαζε λοιπὸν τῇ ἀκσκήσει, προσέχων ἑαυτῷ καὶ καρτερικῶς ἑαυτὸν ἄγων» (ed. G.J.M. Bartelink, SC 400:136); cf. ibid., 91.3, unde Antonie pe patul de moarte le spune ucenicilor: „Traiti ca si cum ar urma sa muriti in fiecare zi, luand seama la voi insiva, si amintindu-va indemnurile pe care le-ati auzit de la mine” (Καὶ ὡς καθ᾽ ἡµέραν θνῄσκοντες ζήσατε, προσέχοντες ἑαυτοῖς καὶ µνηµονεύοντες ὧν ἠκούσατε παρ᾽ ἐµοῦ παραινέσεων) (400:368). Observati ca aceste cuvinte corespund practicii asa cum este atestat in Cuvinte ale Parintilor din Pustie. [10] PG 31:185-98. Un eseu fundamental despre viata interioara, omilia sfantului Vasile se gaseste in colectia Filocalica Bizantina si post-Bizantina, precum Lavra M 54 (pe care Paul Géhin o denumeste o “Filocalie bis”). Vezi si Efrem Grecul, Εἰς τὸ Πρόσεχε σεαυτῷ (ed. K.G. Phrantzoles, vol. 2 [Thessaloniki, 1989], 142-98). Conform lui Rufinus si Cassiodorus, se spune ca Origen a scris 4 omilii despre Deuteronom, care nu s-au pastrat. [11] Cf. Sfantului Vasile, Scrisoarea a 2-a: “Este bună rugăciunea care produce în suflet o înțelegere clară despre Dumnezeu. Si impreuna-locuirea cu Dumnezeu este aceasta: să-L ținem pe Dumnezeu întotdeauna în amintire, cu hotarare stabilit în noi” (Εὐχὴ δὲ καλή, ἡ ἐναργῆ ἐµποιοῦσα τοῦ Θεοῦ ἔννοιαν τῇ ψυχῇ. Καὶ τοῦτό ἐστι Θεοῦ ἐνοίκησις, τὸ διὰ τῆς µνῆµης ἐνιδρυµένον ἔχειν ἐν ἑαυτῷ τὸν Θεόν) (LCL 1:16). [12] Vezi, spre exemplu, Sfantul Nichifor cel Singur (d. 1340), Despre Atentie si Paza Inimii: “Unii sfinti au numit atentia observarea minții; altii au numit-o straja inimii, alții trezvie, alții liniste noetica/intelegatoare si altii altfel. Toate aceste expresii arata unul si acelasi lucru” (Τὴν µὲν προσοχὴν τινὲς τῶν ἁγίων νοὸς τήρησιν ἔφησαν, ἄλλοι δέ, καρδιακὴν φυλακήν, ἕτεροι δὲ νῆψιν, ἄλλοι νοερὰν ἡσυχίαν, καὶ ἄλλοι ἄλλως. Τὰ δὲ πάντα ἕν καὶ τὸ αὐτὸ δηλοῦσιν) (Φιλοκαλία 4:26; traducere englezeasza Philokalia 4:204). Nichifor continuă să definească „atenția” ca pe: (1) semnul adevăratei pocăințe; (2) restaurarea sufletului; (3) ura față de lume; (4) întoarcerea la Dumnezeu; (5) respingerea păcatului; (6) recuperarea virtuții; (7) asigurarea fără rezerve că păcatele noastre sunt iertate; (8) începutul și conditia contemplației; (9) descoperirea lui Dumnezeu intelectului; (10) linistea ratiunii; (11) paza gândurilor; (12) palatul atenției lui Dumnezeu; (13) cetatea care ne permite să acceptăm cu răbdare toate caderile noastre; și (14) fundamentul credinței, speranței și iubirii. Vezi și Hesychios: „Dacă vrei să fii în Domnul … cu toată puterea ta să urmărești virtutea atenției – paza și supravegherea minții, acea liniște perfectă a inimii și starea binecuvântată a sufletului atunci când acesta este eliberat de imagini“ (Εἴπερ ἐν Κυρίῳ θέλεις… προσοχικὴν ἀρετὴν πάσῃ δυνάµει µέτελθε, ἥ ἐστι νοὸς φυλακή, νοῦ τήρησις καὶ τελείωσις καρδιακὴ γλυκείας ἡσυχίας, ἀφάνταστος µακαρία τῆς ψυχῆς κατάστασις) (Φιλοκαλία 1:158; Philokalia 1:182); si anonimul Ἐκλογὴ ἀπὸ τῶν ἁγίων Πατέρων περὶ προσευχῆς καὶ προσοχῆς (Φιλοκαλία 4:373-75), care se gaseste si in PG 147:828-32, sub numele de Kallistos Telikoudis. [13] Vezi si, de exemplu, Petru din Damasc, Paznicul mintii: «Χωρὶς δὲ προσοχῆς καὶ ἐγρηγόρσεως τοῦ νοὸς ἀδύνατον σωθῆναι ἡµᾶς» (Φιλοκαλία 3:30) «Fara luarea aminte si privegherea mintii este cu neputinta a ne mantui» [14] Diadochos din Photike, Despre Cunoasterea Duhovniceasca 25: «Μίαν µὲν εἶναι αἴσθησιν φυσικήν, αὐτὴ ἡ τῆς ἁγίας ἡµᾶς γνώσεως ἐκδιδάσκει ἐνέργεια, εἰς δὺο δὲ λοιπὸν διὰ τὴν παρακοὴν τοῦ Ἀδὰµ διαιρουµένην ἐνέργειας» (Φιλοκαλία 1:241; traducere, Philokalia 1:259, modificata); cf. Sfantului Maxim Marturisitorul, Ambigua 45.4 (ed. Constas, DOML 2:197).[15] Sf. Grigorie din Sinai, Despre Porunci si Dogme 60: “Sursa și baza gândurilor noastre imprastiate (υπολογισμοί) este starea fragmentată (διαιριστέσιας) a memoriei noastre. Memoria a fost inițial simplă și uniformă (ἁπλῆ καὶ ἑνοειδής), dar, ca urmare a căderii, puterile sale naturale au fost pervertite: și-a pierdut amintirea de Dumnezeu și a devenit compozita (σύνθετος) în loc de a fi simpla, a devenit diversificata (ποικίλη) in loc de a fi uniforma.” (Φιλοκαλία 4:39; Philokalia 4:222, modifed).
[16] Sf. Grigorie Palama, În apărarea acelora care practică o viață a nemiscarii (= Triads 1.2): «Ἐπεὶ δὲκαθάπερ τις τῶν µεγάλων περὶ ταῦτα λέγει, τοῖς ἔξω σχήµασι πέφυκεν ὁ ἄνθρωπος συνεξοµοιοῦσθαι µετὰ τὴν παράβασιν» (Φιλοκαλια 4:128; tarducere, Philokalia 4:338); cf. Hesychios, Despre Atentie 172: “Vai de ceea ce este în interior fata de ceea ce este afară” (Οὐαὶ τῷ ἔσω ὰπὸ τῶν ἔξω) (Φιλοκαλία 1:168; traducere, Philokalia 1:193). [17] Aceste comentarii se datoreaza Parintelui Dumitru Stanilaoe, Spiritualitatea Ortodoxa (South Cannan, 2002), 93. [18] Niceta Stithatul, Despre Cunoasterea Spirituala 16-17 (Φιλοκαλία 3:330; Philokalia 4:144). Pentru sinteza, am combinat ideile principale ale celor doua capitole. [19] Diadoh al Foticeii, Despre Cunoasterea Spirituala 77-80 (Philokalia 1:279-82). [20] Cf. Grigorie din Sinai, Despre semnele Harului si a Inselarii 1 (Philokalia 4:257); si Kallistos si Ignatios, Μέθοδος καὶ κανών σὺν Θεῷ ἀκριβής 1, 4-6 (Φιλοκαλία 4:196, 199-201). Doctrina aceasta are radacini mult mai vechi la scriitori precum Marc Monahul, Despre aceia care isi imagineaza ca sunt indreptatiti de fapte 56, 92, 118 (Philokalia 1:130, 133, 134-35); si Maxim Marturisitorul, Intrebari catre Thalassios 6 (CCSG 7:69-71); si este sumarizat foarte bine de Sfantul Nicodim, Cartea sfaturilor duhovnicesti (Mahwah, 1989), cap. 10. [21] O linie adaptata de la Emily Dickinson (d. 1886), “De cate ori aceste talpi neputincioase s-au impiedicat” (= poezia no. 238, publicata postmortem in 1890). [22] Pe aceasta tema vezi studiul lui C. Kavin Rowe, Lumea intoarsa invers: Citind Fapte in lumea Greco-Romana (Oxford, 2010); si John F. Kavanaugh, Urmandu-L pe Hristos intr-o societata a consumului: Spiritualitatea Rezistentei Culturale (Maryknoll, 2006).Sursă imagine: npr.org