Contagiunea și normalizarea stării de urgență Reflecțiile filosofului italian Giorgio Agamben

în Panopticon, Traduceri/ Recomandări

Filosoful italian Giorgio Agamben este cunoscut pentru preocupările pe care le are în domeniul biopoliticii. Este tradus pe site-ul nostru cu un text despre consecințele stării de urgență și cu un altul despre obsesia securității și deriva anti-democratică, teme centrale de reflecție pentru filosof. În contextul pandemiei din Italia, Agamben s-a exprimat critic față de instaurarea stării de urgență. Nu ar fi prima oară când italianul se manifestă iconoclast față de mituri contemporane, fiind și un cunoscut critic al măsurilor luate de statul american după atentatele din 11 septembrie 2001.


 Invenția unei epidemii (26 februarie 2020)

Confruntați cu freneticele, iraționalele și întru totul nefondatele măsuri de urgență adoptate împotriva unei zise epidemii de coronavirus, ar trebui să plecăm de la declarația emisă de Consiliul Național al Cercetării, (CNC) potrivit căreia nu doar că „nu există epidemie de SARS-CoV2 în Italia”, ci și că „infecția, conform datelor epidemiologice disponibile până astăzi și bazat pe zeci de mii de cazuri, produce simptome ușoare/moderate (un fel de răceală) în 80-90% din cazuri. În 10-15% din cazuri o pneumonie se poate dezvolta, însă una care va avea o formă benignă în marea majoritate a cazurilor. S-a estimat că doar 4% din pacienți vor necesita terapie intensive.”

Dacă aceasta este situația reală, de ce massmedia și autoritățile fac tot posibilul să răspândească o stare de panică, provocând, astfel, o stare de excepție cu limitări serioase ale circulației și cu suspendarea vieții cotidiene în unele regiuni?

Doi factori pot explica acest răspuns disproporționat. Întâi, ceea ce e evident este tendința de a folosi starea de excepție/urgență ca paradigmă pentru guvernare. Decretul legislativ aprobat imediat de guvern pentru „rațiuni de siguranță publică și igienă” produce, de fapt, o autentică militarizare a „municipalităților și regiunilor în care se află cel puțin o persoană testată pozitiv și a cărei sursă de infectare e necunoscut, sau în care se află cel puțin un caz care nu poate fi atribuit unei persoane întoarse recent dintr-o zonă deja afectată de virus”.

O asemenea definiție vagă face posibilă extinderea rapidă a stării de excepție/urgență la toate regiunile (așa cum s-a și întâmplat – n.n.), fiind aproape imposibil ca astfel de cazuri să nu apară peste tot. Să dăm atenție limitărilor serioase ale libertății conținute în decret: a) interzicerea plecării din municipalitățile sau regiunile afectate; b) interzicerea accesului oricărei persoane din afara municipalității sau regiunilor afectate; c) suspendarea evenimentelor și inițiativelor de orice natură și a oricăror adunări în spații publice sau private, inclusiv a celor culturale, recreaționale, sportive sau religioase, inclusiv în spații închise dacă acestea sunt deschise publicului; d) închiderea grădinițelor, serviciilor de îngrijire a copiilor, a școlilor la toate nivelurile, precum și a cursurilor din învățământul superior, cu excepția învățământului la distanță; e) închiderea pentru public a muzeelor, instituțiilor culturale și spațiilor patrimoniale; f) suspendarea tuturor călătoriilor educaționale din Italia și de peste hotare; g) suspendarea tuturor procedurilor de examinare publică și a tuturor activităților birourilor publice, cu excepția celor esențiale pentru serviciile de utilitate publică; h) întărirea măsurilor de carantină și a supravegherii active a indivizilor care au avut contacte apropiate cu cazurile confirmate de infecție.

Aceste măsuri disproporționate față de ceea ce CNC a considerat a fi ceva nu foarte diferit față de răceala normală ce ne afectează în fiecare an este flagrantă. Este ca și cum terorismul și-a epuizat justificarea pentru introducerea măsurilor de urgență, iar inventarea unei epidemii a oferit pretextul ideal pentru a le extinde dincolo de orice limită.

Celălalt factor nu mai puțin tulburător este starea de frică ce, în anii din urmă, s-a răspândit în mod evident în conștiințele individuale și care se traduce într-o autentică nevoie de situații de panică colectivă pentru care pandemia oferă, din nou, un pretext ideal. Astfel, ca într-un pervers cerc vicios, limitarea libertății impuse de guverne este acceptată în numele dorinței de siguranță ce a fost creată de aceleași guverne care acum intervin pentru a o satisface.


Contagiunea (11 martie 2020)

Contaminatul! Puneți mâna pe el! Prindeți-l!

Alessandro Manzoni, I Promessi Sposi [The Betrothed]

Una dintre cele ai inumane consecințe ale panicii pe care ei încearcă să o răspândească în Italia, cu ocazia așa-zisei epidemii de coronavirus, este ideea contagiunii în sine, care stă la baza măsurilor de urgență adoptate de guvern. Ideea, străină de medicina hippocratică, își are un precursor în contextul ciumei care a devastat Italia între 1500 și 1600. Este figura celui care infectează, imortalizată de Manzoni atât în romanul său cât și în eseul Storia della Colonna Infame. Un anunț milanez, publicat în timpul ciumei de la 1576, îi descrie astfel pe cei care contaminau, cerând cetățenilor să-i denunțe:

„Auzind de la guvernator că unii oameni – ghidați de un fals zel al carității, și cu scopul de a teroriza și înspăimânta poporul și locuitorii orașului nostru Milan și de a-i incita la tulburări – ung cu furnici (despre care spun că sunt dăunătoare și contagioase) atât oamenii, cât și ușile și acoperișurile caselor și colțurile districtelor din oraș și alte locuri, sub pretextul că aduc ciuma în spații private și publice, ceva ce aduce multe inconveniente, precum și alterări în popor, mai ales printre cei care sunt ușor de convins, prin urmare s-a decretat că orice persoană, de orice statut ar fi și de orice condiție care, în 40 de zile de la acest anunț, va denunța persoana sau persoanele care au favorizat, ajutat sau știut despre această insolență, va fi recompensată cu patru sute de scuti”…

Mutatis mutandis, măsurile recente (luate de guvernul italian prin decrete pe care sperăm – deși ne iluzionăm – că nu vor fi confirmate de parlament și transformate în lege) transformă orice individ într-un potențial contaminator, exact așa cum legile antiterorism consideră, de facto și de jure, orice cetățean un potențial terorist. Analogia este într-adevăr atât de evidentă, pentru că potențialul contaminator care nu este compliant cu prescripțiile va fi pedepsit cu închisoarea. Imaginea purtătorului sănătos de virus care infectează o multitudine de indivizi, incapabili să se apere de el, așa cum s-ar feri de contaminator, este extrem de sinistră.

Chiar mai trist decât limitarea libertății implicate de aceste măsuri este, în opinia mea, degenerarea relațiilor dintre oameni cauzate de acestea. Celălalt, oricare ar fi el, chiar și cel iubit, nu trebuie să fie în apropiere și nu trebuie să fie atins – o distanță trebuie pusă între noi și el. Potrivit unora, această distanță trebuie să fie de un metru, dar potrivit altor sugestii ale așa-zișilor experți, ar trebui să fie de 4,5 m (acești 50 de cm sunt interesanți!). Vecinul nostru a fost desființat. E posibil, dată fiind lipsa de consistență etică a liderilor noștri poitici, ca aceste măsuri să provină din aceeași frică pe care caută să o provoace. Dar e greu să nu te gândești că situația pe care ajung să o creeze este exact aceea pe care liderii noștri au căutat să o obțină: să închidă, în sfârșit, universitățile și școlile și să transfere toate lecțiile online, să se asigure că nu ne mai întâlnim și nu mai discutăm politică sau cultură, și să ne facă să schimbăm între noi mesaje digitale astfel încât, oriunde e posibil, mașinile să înlocuiască orice contact – orice contaminare – între ființele umane.


Clarificări (17 martie 2020)

Un jurnalist italian și-a permis, potrivit celor mai bune practici ale profesiei sale, să îmi distorsioneze și falsifice considerațiile făcute asupra confuziei etice în care epidemia a aruncat țara, în urma căreia nu mai există nici măcar respect de orice fel față de cei morți. După cum nu merită să-i menționez numele, nu merită să-i corectez nici manipulările sale previzibile. Cei care vor să o facă să citească textul meu Contagiune de pe website-ul Qudlibet (vezi textul anterior – n.n.). În loc de aceasta, voi continua să public anumite considerații care, în ciuda clarității lor, vor fi, la rândul lor, răstălmăcite.

Frica este un rău sfătuitor, dar care ne face să vedem multe lucruri pe care ne prefacem că nu le vedem. Primul lucru pe care l-a arătat cu claritate valul de panică ce a paralizat țara este că societatea noastră nu mai crede decât în viața nudă (viața pur biologică, concretă, brută, spre deosebire de viața ca mod de viață, ca formă și calitate – o distincție centrală pentru filosoful Italian – n.n.). E evident că italienii sunt gata să-și sacrifice practic totul – condiții normale de viață, relații sociale, muncă, chiar și prietenia și credințele religioase și politice – pentru a evita pericolul îmbolnăvirii.

Viața nudă și frica de a o pierde nu aduce împreună oamenii, ci îi orbește și separă. Ceilalți, precum în epidemia descrisă de Manzoni, sunt văzuți ca potențiali contaminatori ce trebuie evitați cu orice preț sau față de care să păstrezi măcar o distanță de cel puțin un metru. Morții, morții noștri, nu au dreptul la înmormântare și nu e clar ce se întâmplă cu trupurile celor dragi ai noștri. Semenii noștri au fost șterși și e ciudat că Bisericile rămân tăcute asupra acestui lucru. Cum vor arăta relațiile umane într-o țară ce se va obișnui să trăiască astfel pentru cine știe cât timp? Și ce este o societate care nu mai are altă valoare decât supraviețuirea?

Celălalt aspect, nu mai puțin tulburător decât primul, este că epidemia arată clar că starea de excepție/urgență, cu care guvernele au început să ne obișnuiască acum câțiva ani, a devenit realmente o condiție normalizată. Au fost epidemii mai serioase în trecut, dar nimeni nu se gândea să declare stare de urgență cum se face azi, una care ne interzice până și să ne mișcăm. Oamenii au devenit atât de obișnuiți să trăiască în condiții de criză permanentă și de urgență încât nu par să observe că viețile lor au fost reduse la o condiție pur biologică, una care a pierdut nu doar orice dimensiune socială și politică, ci chiar orice dimensiune emoțională și de compasiune. O societate care trăiește într-o permanentă stare de urgență nu poate fi una liberă. Trăim efectiv într-o societate care a sacrificat libertatea pentru așa-zise „rațiuni de siguranță” și, drept consecință, s-a condamnat să trăiască într-o permanentă stare de frică și nesiguranță.  

Nu e deloc surprinzător că vorbim despre viruși în termeni de război. Măsurile de urgență ne forțează să trăim efectiv în tranșee. Dar un război împotriva unui inamic invizibil ce se poate cuibări în oricare om este cel mai absurd dintre războaie. Este, pentru a spune adevărul, un război civil. Inamicul nu este undeva în afara noastră, este în noi înșine.

Ce este îngrijorător nu este atât prezentul, sau nu doar prezentul, ci ceea ce urmează. Așa după cum urmările războiului pe timp de pace au inclus o întreagă serie de tehnologii abjecte, de la sârme ghimpate la centrale nucleare, așa este foarte posibil să fie continuate, chiar și după ce starea de urgență medicală se va sfârși, multe din experimentele pe care guvernele nu au putut să le implementeze (până acum): multe universități și școli să rămână închise (și bisericile, am adăuga noi – n.n.), cu lecțiile și cursurile având loc online, sfârșitul definitiv al tuturor adunărilor care discută chestiuni culturale și politice, folosirea doar a mesajelor digitale și înlocuirea, peste tot acolo unde e posibil, cu mașinile, a oricărui contact – orice contagiune – între ființele umane.


Reflecții asupra epidemiei (fragmente) / 27 martie 2020

(…) Este ca și cum nevoia de religie, pe care Biserica nu o mai poate satisface, este îndeplinită de ceea ce a devenit, de fapt, religia timpului nostru: știința. Aceasta, ca oricare religie, poate produce superstiție și frică sau, în orice caz, poate fi folosită pentru a le produce. Niciodată nu am mai fost martori la spectacolul, tipic pentru religii în vremuri de criză, opiniilor și prescripțiilor diferite sau contradictorii, începând de la pozițiile minoritare eretice (reprezentate, de asemenea, de oameni de știință prestigioși) ale celor care neagă gravitatea fenomenului până la discursul dominant care o afirmă și care diferă radical în ceea ce privește măsurile de gestionare a lui.

(…) Un alt lucru care atrage atenția este colapsul credințelor comune sau a oricăror convingeri.

Cineva ar putea spune că oamenii nu mai cred în nimic - cu excepția simplei existențe biologice ce trebuie salvată cu orice preț. Dar doar o tiranie poate fi întemeiată pe frica de a-ți pierde viața, doar monstruosul Leviathan cu sabia scoasă.

Din acest motiv, odată ce urgența, pandemia, va fi declarată încheiată, dacă va fi – nu cred că, pentru cei care și-au păstrat un minim de limpezime, mai este posibil să ne întoarcem la viața dinainte. Și probabil acest lucru este cel mai disperant, chiar dacă, așa cum s-a spus, „speranța a fost dată doar celor care nu mai au nicio speranță” (citatul e din Walter Benjamin, Angelus Novus).



Despre adevăr și despre minciună (28 aprilie)

Înainte de manipularea fără precedent a libertăților noastre, asistăm la o gigantică operațiune de falsificare a adevărului. Dacă oamenii acceptă să-și limiteze libertățile personale, aceasta se întâmplă, de fapt, pentru că ei acceptă datele și opiniile furnizate de către massmedia fără a le supune niciunui fel de verificare. Publicitatea ne-a obișnuit demult cu discursuri care sunt pe atât de eficiente pe cât nu pretind că ar fi adevărate. Consensul politic era oferit, de asemenea, fără o convingere profundă, cumva luând ca fiind de la sine înțeles că discursurile electorale nu au legătură cu adevărul. Ceea ce vedem desfășurându-se înaintea noastră, însă, este ceva nou, măcar pentru faptul că adevărul sau falsitatea discursului ce este pasiv acceptat afectează modul nostru de viață și întreaga noastră existență cotidiană. Din acest motiv, ar trebui să fie urgent pentru oricine să încerce să treacă măca printr-un filtru elementar al verificării ceea ce i se prezintă.

Nu am fost singurul care am remarcat că datele despre epidemie sunt furnizate într=un mod general fără niciun criteriu științific. Din punct de vedere epidemiologic, este evident, de exemplu, că a da o cifră a deceselor fără a o corela cu mortalitatea anuală din aceeași perioadă și fără a specifica adevărata cauză a morții este total lipsit de sens. Și, totuși, continuăm să facem așa zilnic fără ca cineva să pară că observă că ceva e în neregulă. Ceea ce este cu atât mai surprinzător cu cât datele care pot fi verificate sunt disponibile pentru oricine care vrea să le acceseze și am menționat deja raportul președintelui ISTAT (Istiuto Nationale de Statistica – n.n.) Gian Carlo Blangiardo în care se arăta că numărul deceselor de Covid-19 este mai mic decât numărul deceselor cauzate de bolile respiratorii din anii precedenți.

Și, cu toate acestea, indiferent de lipsa de echivoc a acestui raport, e ca și cum nu există, așa cum nicio atenție nu se dă faptului că un pacient pozitiv care a murit de infarct a fost contabilizat tot la decese cauzate de Covid-19. De ce, chiar dacă falsitatea e documentată, continuăm să avem încredere în ea? Pare că minciuna este ținută drept adevăr tocmai pentru că, întocmai ca publicitatea, nu se mai obosește să-și mascheze falsitatea. Precum în cazul Primulului Război Mondial, războiul împotriva virusului nu poate avea decât motive falacioase.

Umanitatea intră într-o fază a istoriei sale în care adevărul este redus la un moment în mișcarea falsității. Adevărul este un discurs fals care trebuie ținut drept adevărat chiar și atunci când neadevărul său e dovedit.

În acest fel, limbajul în sine ca loc al manifestării adevărului este confiscat. Oamenii pot doar să amuțească mișcarea – adevărată pentru că reală – a minciunii. Pentru a opri această mișcare, fiecare trebuie să aibă curajul de a căuta, fără compromis, cel mai de preț bun: un cuvânt adevărat.


Biosiguranţa şi politica (11 mai, traducere Ștefan Damian, știripesurse)

Ceea ce izbeşte în reacţiile şi dispozitivele de excepţie care au fost puse în aplicare în ţara noastră (şi nu numai în aceasta) este imposibilitatea de a le observa dincolo de contextual imediat în care par să acţioneze. În schimb, sunt rari aceia care, după cum ar impune să o facă o analiză politică serioasă, le interpretează ca simptome şi semne ale unui experiment mai amplu, în care este în joc o nouă paradigmă de guvernare a oamenilor şi lucrurilor. Într-un volum publicat încă de acum şapte ani, şi care merită să fie citit cu atenţie (Tempêtes microbiennes, Gallimard 2013), Patrick Zylberman descrisese procesul prin care siguranţa sanitară, rămasă până atunci pe lângă calculele politice, devenea o parte esenţială a strategiilor politice statale şi internaţionale.

În discuţie nu este altceva decât un soi de „teroare sanitară” ca instrument pentru a guverna ceea ce era definit ca şi worst case scenario, scenariul cel mai rău. În conformitate cu această logică a celui mai rău, încă în 2005, Organizaţia Mondială a Sănătăţii anunţase de la „două la 150 milioane de morţi pentru gripa aviară care venea”, sugerând o strategie politică pe care statele atunci încă nu erau pregătite să o accepte. Zylberman arată că dispoziţiile sugerate constau din trei puncte:

1). construirea, pe baza unui risc posibil, a unui scenariu fictiv în care datele sunt prezentate în aşa fel încât să favorizeze comportamente care permit să fie gestionată o situaţie extremă;

2). adoptarea unei logici a situaţiei celei mai rele ca regim al raţionalităţii politice;

3). organizarea integrală a corpusului cetăţenesc în aşa fel încât să fie întărită la maximum adeziunea la instituţiile de guvernare, producându-se un soi de civism superlativ în care obligaţiile impuse sunt prezentate drept probe de altruism şi cetăţeanul nu mai are un drept la sănătate (health safety), ci devine juridic obligat la sănătate (biosecurity).

Ceea ce descria Zylberman în 2013 s-a verificat în mod punctual astăzi. Este evident că, dincolo de starea de necesitate legată de un anume virus care va putea să lase loc în viitor altuia, în discuţie este prefigurarea unei paradigme de guvernare a cărei eficacitate o depăşeşte de departe pe cea a tuturor formelor de guvernare cunoscute de istoria politică a Occidentului până acum.

Dacă deja în decăderea progresivă a ideologiilor şi a credinţelor politice raţiunile de siguranţă permiteau să fie acceptate de către cetăţeni limitări ale libertăţii pe care mai înainte nu erau dispuşi să le accepte, biosiguranţa s-a dovedit capabilă să prezinte absoluta încetare a oricărei activităţi politice şi a oricărui raport social ca o maximă formă de participare civică. Astfel, s-a putut să se asiste la paradoxul ca unele organizaţii de stânga, obişnuite în mod tradiţional să revendice drepturi şi să denunţe violări ale constituţiei, să accepte fără rezerve limitări ale libertăţilor, hotărâte prin decrete ministeriale lipsite de orice legalitate şi pe care nici chiar fascismul nu a visat că le-ar putea impune.

Este evident faptul – şi chiar şi autorităţile de guvernare nu încetează să o amintească – că aşa-numita „distanţare socială” va deveni modelul politicii care ne aşteaptă şi că (precum) au anunţat reprezentanţii unei aşa-numite task force, ai cărei membri se găsesc într-un evident conflict de interese cu funcţiunea pe care trebuie să o exercite) se va profita de această distanţare pentru a înlocui peste tot cu dispozitivele tehnologice digitale raporturile umane în fizicitatea lor, devenite, suspecte de contagiere (contagiere politică, se înţelege). Lecţiile universitare, cum a recomandat deja MIUR, de anul viitor se vor face în mod stabil on line, persoanele nu se vor mai recunoaşte privindu-se în faţă, care va putea fi acoperită cu o mască sanitară, ci prin dispozitive digitale care vor recunoaşte date biologice prelevate în mod obligatoriu şi orice „adunare”, fie că e făcută pe motive politice sau pur şi simplu din prietenie, va continua să fie interzisă.

În cauză este o întreagă concepţie despre destinele societăţii omeneşti într-o perspectivă care, prin multe aspecte, pare că ar fi preluat de la religii de-acum la apusul lor, ideea apocaliptică a unui sfârşit al lumii. După ce politica a fost înlocuită de către economie, acum, şi aceasta, pentru a putea guverna, va trebui să fie completată cu noua paradigmă a biosigranţei, căreia vor trebui să-i fie sacrificate toate celelalte exigenţe.

Este legitim să te întrebi dacă o astfel de societate se va mai putea defini umană sau dacă pierderea raporturilor sensibile ale figurii, ale prieteniei, ale iubiirii va putea fi compensată, într-adevăr, de o siguranţă sanitară abstractă şi, de presupus, întrutotul falsă.

Foto: igienizarea unei biserici la Napoli, BBC

2 Comentarii

Trimite un comentariu