Contagiunea și normalizarea stării de urgență Reflecțiile filosofului italian Giorgio Agamben

în Panopticon, Traduceri/ Recomandări

Filosoful italian Giorgio Agamben este cunoscut pentru preocupările pe care le are în domeniul biopoliticii. Este tradus pe site-ul nostru cu un text despre consecințele stării de urgență și cu un altul despre obsesia securității și deriva anti-democratică, teme centrale de reflecție pentru filosof. În contextul pandemiei din Italia, Agamben s-a exprimat critic față de instaurarea stării de urgență. Nu ar fi prima oară când italianul se manifestă iconoclast față de mituri contemporane, fiind și un cunoscut critic al măsurilor luate de statul american după atentatele din 11 septembrie 2001.


 Invenția unei epidemii (26 februarie 2020)

Confruntați cu freneticele, iraționalele și întru totul nefondatele măsuri de urgență adoptate împotriva unei zise epidemii de coronavirus, ar trebui să plecăm de la declarația emisă de Consiliul Național al Cercetării, (CNC) potrivit căreia nu doar că „nu există epidemie de SARS-CoV2 în Italia”, ci și că „infecția, conform datelor epidemiologice disponibile până astăzi și bazat pe zeci de mii de cazuri, produce simptome ușoare/moderate (un fel de răceală) în 80-90% din cazuri. În 10-15% din cazuri o pneumonie se poate dezvolta, însă una care va avea o formă benignă în marea majoritate a cazurilor. S-a estimat că doar 4% din pacienți vor necesita terapie intensive.”

Dacă aceasta este situația reală, de ce massmedia și autoritățile fac tot posibilul să răspândească o stare de panică, provocând, astfel, o stare de excepție cu limitări serioase ale circulației și cu suspendarea vieții cotidiene în unele regiuni?

Doi factori pot explica acest răspuns disproporționat. Întâi, ceea ce e evident este tendința de a folosi starea de excepție/urgență ca paradigmă pentru guvernare. Decretul legislativ aprobat imediat de guvern pentru „rațiuni de siguranță publică și igienă” produce, de fapt, o autentică militarizare a „municipalităților și regiunilor în care se află cel puțin o persoană testată pozitiv și a cărei sursă de infectare e necunoscut, sau în care se află cel puțin un caz care nu poate fi atribuit unei persoane întoarse recent dintr-o zonă deja afectată de virus”.

O asemenea definiție vagă face posibilă extinderea rapidă a stării de excepție/urgență la toate regiunile (așa cum s-a și întâmplat – n.n.), fiind aproape imposibil ca astfel de cazuri să nu apară peste tot. Să dăm atenție limitărilor serioase ale libertății conținute în decret: a) interzicerea plecării din municipalitățile sau regiunile afectate; b) interzicerea accesului oricărei persoane din afara municipalității sau regiunilor afectate; c) suspendarea evenimentelor și inițiativelor de orice natură și a oricăror adunări în spații publice sau private, inclusiv a celor culturale, recreaționale, sportive sau religioase, inclusiv în spații închise dacă acestea sunt deschise publicului; d) închiderea grădinițelor, serviciilor de îngrijire a copiilor, a școlilor la toate nivelurile, precum și a cursurilor din învățământul superior, cu excepția învățământului la distanță; e) închiderea pentru public a muzeelor, instituțiilor culturale și spațiilor patrimoniale; f) suspendarea tuturor călătoriilor educaționale din Italia și de peste hotare; g) suspendarea tuturor procedurilor de examinare publică și a tuturor activităților birourilor publice, cu excepția celor esențiale pentru serviciile de utilitate publică; h) întărirea măsurilor de carantină și a supravegherii active a indivizilor care au avut contacte apropiate cu cazurile confirmate de infecție.

Aceste măsuri disproporționate față de ceea ce CNC a considerat a fi ceva nu foarte diferit față de răceala normală ce ne afectează în fiecare an este flagrantă. Este ca și cum terorismul și-a epuizat justificarea pentru introducerea măsurilor de urgență, iar inventarea unei epidemii a oferit pretextul ideal pentru a le extinde dincolo de orice limită.

Celălalt factor nu mai puțin tulburător este starea de frică ce, în anii din urmă, s-a răspândit în mod evident în conștiințele individuale și care se traduce într-o autentică nevoie de situații de panică colectivă pentru care pandemia oferă, din nou, un pretext ideal. Astfel, ca într-un pervers cerc vicios, limitarea libertății impuse de guverne este acceptată în numele dorinței de siguranță ce a fost creată de aceleași guverne care acum intervin pentru a o satisface.


Contagiunea (11 martie 2020)

Contaminatul! Puneți mâna pe el! Prindeți-l!

Alessandro Manzoni, I Promessi Sposi [The Betrothed]

Una dintre cele ai inumane consecințe ale panicii pe care ei încearcă să o răspândească în Italia, cu ocazia așa-zisei epidemii de coronavirus, este ideea contagiunii în sine, care stă la baza măsurilor de urgență adoptate de guvern. Ideea, străină de medicina hippocratică, își are un precursor în contextul ciumei care a devastat Italia între 1500 și 1600. Este figura celui care infectează, imortalizată de Manzoni atât în romanul său cât și în eseul Storia della Colonna Infame. Un anunț milanez, publicat în timpul ciumei de la 1576, îi descrie astfel pe cei care contaminau, cerând cetățenilor să-i denunțe:

„Auzind de la guvernator că unii oameni – ghidați de un fals zel al carității, și cu scopul de a teroriza și înspăimânta poporul și locuitorii orașului nostru Milan și de a-i incita la tulburări – ung cu furnici (despre care spun că sunt dăunătoare și contagioase) atât oamenii, cât și ușile și acoperișurile caselor și colțurile districtelor din oraș și alte locuri, sub pretextul că aduc ciuma în spații private și publice, ceva ce aduce multe inconveniente, precum și alterări în popor, mai ales printre cei care sunt ușor de convins, prin urmare s-a decretat că orice persoană, de orice statut ar fi și de orice condiție care, în 40 de zile de la acest anunț, va denunța persoana sau persoanele care au favorizat, ajutat sau știut despre această insolență, va fi recompensată cu patru sute de scuti”…

Mutatis mutandis, măsurile recente (luate de guvernul italian prin decrete pe care sperăm – deși ne iluzionăm – că nu vor fi confirmate de parlament și transformate în lege) transformă orice individ într-un potențial contaminator, exact așa cum legile antiterorism consideră, de facto și de jure, orice cetățean un potențial terorist. Analogia este într-adevăr atât de evidentă, pentru că potențialul contaminator care nu este compliant cu prescripțiile va fi pedepsit cu închisoarea. Imaginea purtătorului sănătos de virus care infectează o multitudine de indivizi, incapabili să se apere de el, așa cum s-ar feri de contaminator, este extrem de sinistră.

Chiar mai trist decât limitarea libertății implicate de aceste măsuri este, în opinia mea, degenerarea relațiilor dintre oameni cauzate de acestea. Celălalt, oricare ar fi el, chiar și cel iubit, nu trebuie să fie în apropiere și nu trebuie să fie atins – o distanță trebuie pusă între noi și el. Potrivit unora, această distanță trebuie să fie de un metru, dar potrivit altor sugestii ale așa-zișilor experți, ar trebui să fie de 4,5 m (acești 50 de cm sunt interesanți!). Vecinul nostru a fost desființat. E posibil, dată fiind lipsa de consistență etică a liderilor noștri poitici, ca aceste măsuri să provină din aceeași frică pe care caută să o provoace. Dar e greu să nu te gândești că situația pe care ajung să o creeze este exact aceea pe care liderii noștri au căutat să o obțină: să închidă, în sfârșit, universitățile și școlile și să transfere toate lecțiile online, să se asigure că nu ne mai întâlnim și nu mai discutăm politică sau cultură, și să ne facă să schimbăm între noi mesaje digitale astfel încât, oriunde e posibil, mașinile să înlocuiască orice contact – orice contaminare – între ființele umane.


Clarificări (17 martie 2020)

Un jurnalist italian și-a permis, potrivit celor mai bune practici ale profesiei sale, să îmi distorsioneze și falsifice considerațiile făcute asupra confuziei etice în care epidemia a aruncat țara, în urma căreia nu mai există nici măcar respect de orice fel față de cei morți. După cum nu merită să-i menționez numele, nu merită să-i corectez nici manipulările sale previzibile. Cei care vor să o facă să citească textul meu Contagiune de pe website-ul Qudlibet (vezi textul anterior – n.n.). În loc de aceasta, voi continua să public anumite considerații care, în ciuda clarității lor, vor fi, la rândul lor, răstălmăcite.

Frica este un rău sfătuitor, dar care ne face să vedem multe lucruri pe care ne prefacem că nu le vedem. Primul lucru pe care l-a arătat cu claritate valul de panică ce a paralizat țara este că societatea noastră nu mai crede decât în viața nudă (viața pur biologică, concretă, brută, spre deosebire de viața ca mod de viață, ca formă și calitate – o distincție centrală pentru filosoful Italian – n.n.). E evident că italienii sunt gata să-și sacrifice practic totul – condiții normale de viață, relații sociale, muncă, chiar și prietenia și credințele religioase și politice – pentru a evita pericolul îmbolnăvirii.

Viața nudă și frica de a o pierde nu aduce împreună oamenii, ci îi orbește și separă. Ceilalți, precum în epidemia descrisă de Manzoni, sunt văzuți ca potențiali contaminatori ce trebuie evitați cu orice preț sau față de care să păstrezi măcar o distanță de cel puțin un metru. Morții, morții noștri, nu au dreptul la înmormântare și nu e clar ce se întâmplă cu trupurile celor dragi ai noștri. Semenii noștri au fost șterși și e ciudat că Bisericile rămân tăcute asupra acestui lucru. Cum vor arăta relațiile umane într-o țară ce se va obișnui să trăiască astfel pentru cine știe cât timp? Și ce este o societate care nu mai are altă valoare decât supraviețuirea?

Celălalt aspect, nu mai puțin tulburător decât primul, este că epidemia arată clar că starea de excepție/urgență, cu care guvernele au început să ne obișnuiască acum câțiva ani, a devenit realmente o condiție normalizată. Au fost epidemii mai serioase în trecut, dar nimeni nu se gândea să declare stare de urgență cum se face azi, una care ne interzice până și să ne mișcăm. Oamenii au devenit atât de obișnuiți să trăiască în condiții de criză permanentă și de urgență încât nu par să observe că viețile lor au fost reduse la o condiție pur biologică, una care a pierdut nu doar orice dimensiune socială și politică, ci chiar orice dimensiune emoțională și de compasiune. O societate care trăiește într-o permanentă stare de urgență nu poate fi una liberă. Trăim efectiv într-o societate care a sacrificat libertatea pentru așa-zise „rațiuni de siguranță” și, drept consecință, s-a condamnat să trăiască într-o permanentă stare de frică și nesiguranță.  

Nu e deloc surprinzător că vorbim despre viruși în termeni de război. Măsurile de urgență ne forțează să trăim efectiv în tranșee. Dar un război împotriva unui inamic invizibil ce se poate cuibări în oricare om este cel mai absurd dintre războaie. Este, pentru a spune adevărul, un război civil. Inamicul nu este undeva în afara noastră, este în noi înșine.

Ce este îngrijorător nu este atât prezentul, sau nu doar prezentul, ci ceea ce urmează. Așa după cum urmările războiului pe timp de pace au inclus o întreagă serie de tehnologii abjecte, de la sârme ghimpate la centrale nucleare, așa este foarte posibil să fie continuate, chiar și după ce starea de urgență medicală se va sfârși, multe din experimentele pe care guvernele nu au putut să le implementeze (până acum): multe universități și școli să rămână închise (și bisericile, am adăuga noi – n.n.), cu lecțiile și cursurile având loc online, sfârșitul definitiv al tuturor adunărilor care discută chestiuni culturale și politice, folosirea doar a mesajelor digitale și înlocuirea, peste tot acolo unde e posibil, cu mașinile, a oricărui contact – orice contagiune – între ființele umane.


Reflecții asupra epidemiei (fragmente) / 27 martie 2020

(…) Este ca și cum nevoia de religie, pe care Biserica nu o mai poate satisface, este îndeplinită de ceea ce a devenit, de fapt, religia timpului nostru: știința. Aceasta, ca oricare religie, poate produce superstiție și frică sau, în orice caz, poate fi folosită pentru a le produce. Niciodată nu am mai fost martori la spectacolul, tipic pentru religii în vremuri de criză, opiniilor și prescripțiilor diferite sau contradictorii, începând de la pozițiile minoritare eretice (reprezentate, de asemenea, de oameni de știință prestigioși) ale celor care neagă gravitatea fenomenului până la discursul dominant care o afirmă și care diferă radical în ceea ce privește măsurile de gestionare a lui.

(…) Un alt lucru care atrage atenția este colapsul credințelor comune sau a oricăror convingeri.

Cineva ar putea spune că oamenii nu mai cred în nimic - cu excepția simplei existențe biologice ce trebuie salvată cu orice preț. Dar doar o tiranie poate fi întemeiată pe frica de a-ți pierde viața, doar monstruosul Leviathan cu sabia scoasă.

Din acest motiv, odată ce urgența, pandemia, va fi declarată încheiată, dacă va fi – nu cred că, pentru cei care și-au păstrat un minim de limpezime, mai este posibil să ne întoarcem la viața dinainte. Și probabil acest lucru este cel mai disperant, chiar dacă, așa cum s-a spus, „speranța a fost dată doar celor care nu mai au nicio speranță” (citatul e din Walter Benjamin, Angelus Novus).

Foto: igienizarea unei biserici la Napoli, BBC

2 Comentarii

Trimite un comentariu