De la statul de drept
la statul securitar Instalarea regimurilor totalitare prin permanentizarea stării de urgență

în Panopticon, Traduceri/ Recomandări

Autor: Giorgio Agamben

Sursă: Le Monde | 12/23/2015
Traducere: s.m.

Pentru filosoful italian Giorgio Agamben, starea de urgență nu este un scut care protejează democrația. Dimpotrivă, consideră acesta, ea a însoțit întotdeauna dictaturile.

Nu putem înțelege adevărata problemă a extinderii stării de urgență [până la sfârșitul lunii februarie 2016] în Franța, dacă nu o privim în contextul unei transformări radicale a modelului de stat care ne este familiar. Trebuie mai întâi de toate demontate mesajele politicienilor iresponsabili, conform cărora starea de urgență ar fi un scut pentru democrație.

Istoricii sunt conștienți de faptul că opusul este adevărat. Starea de urgență este tocmai dispozitivul prin care puterile totalitare s-au instalat în Europa. Astfel, în anii care au premers preluarea puterii de către Hitler, guvernele social-democrate de la Weimar au recurs atât de des la starea de urgență (stare excepțională, așa cum este numită în limba germană), încât putem spune că Germania a încetat deja înainte de 1933 să fie o democrație parlamentară.

manPrimul act al lui Hitler, după numirea sa, a fost proclamarea stării de urgență, care nu a mai fost apoi niciodată revocată. Fiind uimiți de crimele care au putut fi comise cu impunitate de către naziști în Germania, uităm că aceste acțiuni au fost perfect legale, țara fiind sub stare de urgență și libertățile individuale suspendate.

Nu este clar de ce un astfel de scenariu nu se poate repeta în Franța: ne putem imagina fără dificultate un guvern de extremă-dreapta ce se folosește în atingerea scopurilor de starea de urgență cu care guvernele socialiste au obișnuit deja cetățenii. Într-o țară care trăiește într-o stare de urgență prelungită și în care operațiunile de poliție vor înlocui treptat sistemul judiciar, trebuie să ne așteptăm la o deteriorare rapidă și ireversibilă a instituțiilor publice.

Menținerea fricii

Acest lucru este valabil mai ales din moment ce starea de urgență este parte astăzi din procesul care face acum democrațiile occidentale să evolueze spre ceva ce trebuie, deja, numit stat securitar („security state”, cum spun politologii americanii). Cuvântul „securitate” este atât de bine intrat în discursul politic, încât se poate spune, fără teama de eroare, că „motivele de securitate” au luat locul a ceea ce s-a numit odată „rațiune de stat”. O analiză a acestei noi forme de guvernare lipsește, însă. Cum statul de securitate nu este nici statul de drept, nici ceea ce Michel Foucault numește „societăți disciplinare”, ar trebui să punem câteva repere pentru o posibilă definiție.

În modelul britanic al lui Thomas Hobbes, care a influențat atât de profund filozofia noastră politică, contractul care transferă puterile suveranului presupune teamă reciprocă și război al tuturor împotriva tuturor: statul este exact cel ce vine să înlăture frica. În statul securitar, acest model este inversat: statul se bazează constant pe frică și trebuie, cu orice preț, să o mențină, căci din ea își trage funcției sa esențială și legitimitatea.

Foucault a demonstrat deja că, atunci când cuvântul „securitate” apare pentru prima dată în Franța în discursul politic al guvernanților fiziocrați dinainte de Revolutie, nu e folosit pentru a preveni dezastrele și foametea, ci toate acestea au fost lăsate să se intample pentru a fi apoi guvernate și ghidate într-o direcție considerată profitabilă.

Nici un sens juridic

În mod similar, securitatea în cauză astăzi nu este destinată a preveni actele de terorism (ceea ce este, de altfel, extrem de dificil, dacă nu imposibil, din moment ce măsurile de securitate sunt eficiente doar după evenimente, iar terorismul este, prin definiție, o serie de lovituri neașteptate, în premieră), ci stabilirii unei noi relații cu oamenii, care este cea a unui control generalizat și nelimitat – prin urmare, un accent deosebit se pune pe dispozitivele care permit controlul total al datelor informatice și de comunicare ale cetățenilor, inclusiv prelevarea completă a conținutului computerelor.

securitatea nu este destinată a preveni actele de terorism, ci stabilirii unei noi relații cu oamenii, care este cea a unui control generalizat și nelimitat

Riscul cu care ne confruntăm, în primul rând, este deriva spre crearea unei relații sistemice între terorism și securitatea statului: dacă statul are nevoie de frică pentru a se legitima, va produce, în cele din urmă, chiar el teroarea, sau cel puțin nu o va împiedica să se perpetueze. Astfel, vedem țări ce urmează o politică externă care alimentează terorismul împotriva căruia pe plan intern se luptă și mențin relații cordiale și chiar vând arme către state cunoscute că finanțează organizațiile teroriste.

Un al doilea punct ce este important să fie înțeles este schimbarea statutului politic al cetățenilor și poporului – care ar fi trebuit să fie titularul suveranității. În statul securitar vom vedea o tendință de neoprit spre o depolitizarea progresivă a cetățenilor, a căror participare la viața politică este redusă la urnele electorale. Această tendință este cu atât mai îngrijorătoare cu cât a fost teoretizată anterior de juriștii naziști, ce defineau poporul ca element fundamental apolitic, statul fiind cel ce trebuie să asigure protecția și dezvoltarea.

În conformitate cu acei juriști naziști, exista o singură modalitate de a face viabil in punct de vedere politic acest element apolitic: prin egalitatea de rădăcini și de rasă, care îl va distinge de străini și de inamici. Nu trebuie confundat statul nazist cu cel de securitate contemporan: ceea ce trebuie înțeles este că, dacă vom depolitiza cetățenii, ei nu vor mai putea ieși din pasivitatea lor decât mobilizați de frica împotriva unui inamic străin dar care nu este total exterior (cum a fost cazul evreilor din Germania, sau al musulmanilor din Franța de azi).

Incertitudine și teroare

În acest context trebuie să analizăm sinistrul proiect de privare de naționalitate a persoanelor cu două cetățenii, ce amintește de legea fascistă din 1926 de deznaționalizare a „cetățenilor nedemni de cetățenia italiană” și de legile naziste pe deznaționalizare a evreilor.

Un al treilea punct, a cărui importanță nu trebuie să o subestimăm, este transformarea radicală a criteriilor care stabilesc adevărul și certitudinea în sfera publică. Ce frapează mai presus de toate un observator atent la relatările despre crimele teroriste este renunțarea completă la stabilirea adevărului juridic.

Ce frapează mai presus de toate un observator atent la relatările despre crimele teroriste este renunțarea completă la stabilirea adevărului juridic.
În timp ce într-un stat de drept este de așteptat ca existența unei înfracțiuni  să fie confirmată de o anchetă judiciară, sub paradigma de securitate trebuie să ne mulțumim cu ce spun poliția și mass-media care depind de ea – adică, două organisme care au fost întotdeauna considerate nesigure. De unde urmează valul incredibil de contradicții și de reconstrucții pripite de evenimente care se sustrag cu bună știință oricărei posibilități de verificare și falsificare, semănând mai mult cu bârfele decât cu o anchetă. Acest lucru înseamnă că statul de securitate are un interes ca cetățenii – pe care ar trebui să-i protejeze – să nu cunoască natura reală a amenințării, căci nesiguranța și teama merg împreună.

Aceeași incertitudine se regăsește și în textul legii din 20 noiembrie cu privire la starea de urgență, care se referă la „orice persoană în legătură cu care există motive serioase de a crede că prin comportament reprezintă un pericol pentru ordinea publică și siguranță.” Este evident că expresia „motive serioase pentru a crede” nu are sens juridic și, în măsura îm care se referă la arbitrarul celui care „gândește”, poate fi aplicat în orice moment și asupra oricui. Or, în statul securitar, aceste forme nedeterminate, care au fost întotdeauna considerate de avocați ca fiind contrare principiului securității juridice, devin normă.

Depolitizarea cetățenilor

Aceeași imprecizie și aceleași ambiguități revin în declarațiile politicienilor, ce declamă că Franța este în război împotriva terorismului. Un război împotriva terorismului este o contradicție în termeni, deoarece starea de război este definită de capacitatea de a identifica cu certitudine inamicul lib-secîmpotriva căruia trebuie să luptăm. Din perspectiva de securitate, inamicul trebuie, dimpotrivă, să rămână vag, pentru ca oricine – din interiorul sau din afara granițelor – să poată fi identificat ca atare.

Menținerea unei stări generale de frică, de-politizarea cetățenilor, renunțarea la siguranța juridică: iată trei caracteristici ale statului securitar care sunt suficiente pentru a tulbura spiritele. Pentru că aceasta înseamnă, în primul rând, că statul de securitate spre care alunecăm face opusul a ceea ce promite, deoarece – în cazul în care securitatea înseamnă lipsa de griji (sine cura) – el întreține frica si teroarea.

Statul securitar este, pe de altă parte, un stat polițienesc, pentru că, prin eclipsarea sistemului judiciar, el generalizează acțiunea discreționară a poliției care pe timpul stării de urgență devine normală și din ce în ce mai suverană.

Prin depolitizarea treptată a cetățeanului, devenit un fel de potențial terorist, statul securitar iese în cele din urmă din domeniul firesc al politicii și se îndreaptă spre o zonă incertă, unde zona publică și cea privată se confundă și unde limitele sunt foarte greu de definit.