ANIMAȚIILE CARE OTRĂVESC Cum au devenit desenele animate calea fermecată de a învăța copiii să spună răului bine și binelui rău

în Ideologii

Animațiile: ce poate fi mai frumos decât o poveste desenată, însuflețită, îmbinând atât de reușit lumea fantastică (personaje de basm, eroi, monștri, zâne etc.) cu elemente de real și concret (voce, mișcare, dinamism)? Mai cu seamă în zilele noastre, când posibilitățile de creație animată sunt atât de complexe, iar filmele animate sunt din ce în ce mai atractive (și… adictive totodată).

Și ce poate fi, totodată, mai lipsit de pericole decât un filmuleț de desene animate destinat copiilor? O lume a inocenței și năzdrăvăniilor, a ”celor mici”, care va să zică lipsită de acele elemente obositoare din lumea ”celor mari” pe care trebuie să le filtrăm și ”traducem” atenți când ajung în văzul și auzul copiilor noștri.


Și totuși. Animațiile sunt cele mai ”politice” produse ale industriei show biz. Mult mai politice decât filmele Hollywoodiene, unde, de altfel, mitologiile sunt destul de ușor de recunoscut și narațiunile sunt simple, aproape ”la vedere”. Prin ”politice” înțelegem produse care sunt construite atent pentru a promova o ideologie anume, idei, concepții și atitudini care, transpuse în firul epic al poveștii, sunt mult mai ușor de receptat și reprodus de copii decât dacă ar fi fost, să zicem, transmise prin mijloace didactice.

Afirmația poate părea șocantă. Cum să fie animațiile produse ideologice, cum să fie astfel acele filme bazate în proporție covârșitoare pe cadre unde abundă umorul de situație și acțiunea, unde dialogurile sunt constituite din replici scurte și ușor de înțeles, unde totul e simplu și se împarte în eroul pozitiv, eroul negativ și galeria de rigoare? Sunt, dacă le urmărim cu minte de adult și le identificăm cadrele de reprezentare și interpretare a lumii pe care le transmit copiilor. Și, într-adevăr, tocmai pentru că sunt destinate copiilor, conținutul ideologic este prezent în mod difuz și foarte subtil. Nu într-atât de subtil încât să nu poată fi identificat.

Analiza de față se bazează pe cadrele interpretative comune care se regăsesc într-o bună parte a filmelor de animație din ultima vreme. Cel care o realizează a consumat animațiile fără intenția de a le analiza, observațiile reieșind în mod firesc prin identificarea treptată a unui pattern ce se regăsește tot mai insistent în aceste producții. Nu împărtășim genul de deconstrucție care caută cu tot dinadinsul mesajele subliminale din filme și tot felul de imagini ascunse.

Ne bazăm doar pe ceea ce este, în ciuda subtilității, vizibil și explicit, care ține nu atât de detalii strecurate, cât de modul sunt construite și folosite categoriile fundamentale din orice poveste: binele, răul, firescul, acceptabilul, inacceptabilul, normalul și anormalul, respingătorul și atrăgătorul, cunoscutul și necunoscutul, asemănătorul și diferitul, prietenul (familiaritatea) și dușmanul (adversitatea). De asemenea, nu ne referim, în această analiză, la animațiile care ies explicit din cadrul convențional al poveștilor pentru copii (un exemplu –  ”Despicable Me” sau chiar ”Ice Age”) care rulează într-un registru al diferitului asumat.

Desenele animate sunt, la bază, povești. Povestea reproduce miturile fondatoare ale comunității. Ea conține o definire a binelui și a comportamentului dezirabil, trasează granițele dintre ce este ”natural” și ce este ”împotriva naturii”, între celălalt ca ajutor, prieten, străin și celălalt ca vrăjmaș și inamic. Povestea definește normalul și anormalul. Ea întărește învățăturile moștenite din strămoși, cultivând, așadar, în copil, respectul față de povețele primite.

Povestea naturalizează lumea comunității în cadrul căreia copilul se naște, îi dă contur, sens, reguli și îi dă copilului instrumentele necesare pentru a discerne. Prin ele, acesta învață că anumite roluri și relații sociale sunt specifice lui și, prin poveste, el este inițiat în acestea; el învață, de asemenea, că unele posturi, relații, roluri sunt inacceptabile sau nefirești; că e bine să te ferești de unele categorii sociale sau de ”celălalt” periculos (că e vorba despre tribul adversar, sau de omul spân, adică omul rău, viclean); că ce e rău trebuie ocolit și trebuie să ai încredere în comunitate, în ai tăi. De asemenea, în acest registru specific poveștilor dintr-o societate tradițională, mitul dominant este cel al restaurării ordinii. Eroul poveștii, de cele mai multe ori, parcurge întregul traseu inițiatic pentru a-și găsi locul și rostul în ”lume”, iar acest loc și rost sunt conforme cu o ordine care o reflectă pe cea nevăzută.

În schimb, desenele animate din prezent, în special, dar nu numai, cele create de Walt Disney sau de alte industrii de profil, americane sau europene, se raportează exact la acest cadru general al poveștii, pentru a-i schimba, însă, reperele esențiale și, deseori, pentru a produce un sens întru totul inversat al acesteia. Nici măcar nu putem vorbi despre reeducare, căci aceasta are loc pe ceva depus, sedimentat. E vorba despre educare în sens de imprimare a unor modele de comportament și de interpretare a lumii, relațiilor sociale și raportului față de trecut/tradiție.

Dacă principiul vechilor povești era de ”naturalizare” a lumii comunității de origine, principiul noilor animații este de ”dezvrăjire”, demolare a reperelor acestora și răsturnare a lor, într-o revoluționare care se resimte nu doar în cazul eroului pozitiv, ci și în al comunității schimbate, astfel, la față.


Tiparul comun al cadrelor de interpretare oferite de animațiile produse de industrie se bazează, astfel, pe identificarea eroului pozitiv cu un membru al comunității, de regulă, inadaptat, diferit, care nu cadrează bine în comunitate și care nu se regăsește, fără să știe prea bine de ce, în preceptele acesteia și în maniera în care aceasta definește binele, răul, precum și în maniera în care respinge un anumit tip de ”celălalt” văzut ca indezirabil. Fie că e vorba de un șobolan care vrea să gătească (în Ratatouille), de o fetiță-șoarece care nu crede în poveștile care ar trebui să o țină departe de urși (în Ernest și Celestine), fie că e vorba despre spiridușul care face mereu invers decât celelalte (în Clopoțica), avem de-a face cu ”recalcitranți”, desigur, reprezentați într-un mod fermecător, de dulce naivitate, eroi cu care te identifici automat.


 Fragment din animația Ratatouille. Dialogul între șobolanul tată și fiul său ”rebel”, Remy, care contestă ”ordinea naturală” invocată de primul.

Ratatouille – Ordine naturală? Nu, schimbare

Acești inadaptați au, de regulă, visuri și aspirații care contrazic flagrant regulile de bază ale comunității. Spre exemplu, în Ratatouille, regula de bază a comunității este că oamenii și șobolanii sunt două lumi aflate în vrăjmășie. A transgresa regula înseamnă a face ceva ”nenatural”, după cum subliniază chiar unul din personaje, tatăl lui Remy, eroul principal (vezi dialogul din extrasul video). Acesta din urmă, însă, încalcă regula, refuzând să accepte această delimitare între categorii ca fiind ”naturală”, de unde începe aventura, într-adevăr foarte haoiasă și bine realizată, a afirmării sale ca …bucătar în cadrul unui restaurant vestit din Paris. A se reține, pe lângă inversiunea meta-narativă expusă mai sus, și inversiunea mai simplă: șobolanul, animalul cel mai respingător posibil, mai ales când îl asociem cu mâncarea, devine bucătarul cel mai bun și simpatico.

Respingătorul devine atrăgător, nenaturalul, ceea-ce-nici-nu-ar-trebui-gândit devine cel mai simpatic lucru posibil. Mai mult decât atât, principiul de bază rămâne că delimitarea ”naturală” făcută de comunitate între categoriile acceptabile social și cele inacceptabile social este respinsă ca fiind un mit fals care perpetuează o dușmănie nefondată. Remy, eroul din Ratatouille, își vede visul împlinit prin faptul că a transgresat regulile comunității și, mai mult decât atât, a reușit să le revoluționeze: comunitatea sa renunță la vechile reguli și se inaugurează o eră nouă de amiciție între șobolani și oameni.

Astfel, în Ratatouille, o adversitate naturală, cea între șobolani și oameni, este demascată și depășită prin aventura lui Remy, eroul pozitiv. Desigur, e bine să ne învățăm copiii să-și urmeze visurile și să schimbe în bine unele lucruri, să nu accepte drept ”firești” unele adversități artificiale, însă o fi bine să-i obișnuim cu ideea că respingătorul este ceva definit de noi în mod arbitrar, că de fapt nu există granițe naturale între roluri/ ipostaze sociale, că poți fi orice, chiar și opusul a ceea ce ai tăi consideră că ești, că poți fi cu oricine?


 Procesul celor doi ”rebeli”, Ernest și Celestine, care au încălcat regulile de bază ale comunităților lor.

Ernest și Celestine – Incendierea fundamentelor societății

În animația europeană Ernest și Celestine regăsim același tipar al inadaptatului care ajunge să revoluționeze regulile de bază ale comunității sale. Lumea Celestinei, o fetiță șoarece, este o întruchipare ușor de recunoscut a lumii burgheze: ordonată, cuminte, cu preocupări tipice, de un egoism comod. Trăsăturile care ies în evidență, aici, sunt ordinea și disciplina. Coeziunea acestei lumi este reprodusă prin poveștile de groază prin care copiii sunt învățați că există un celălalt periculos de care trebuie cu orice preț să se ferească. În această poveste animată, locul ”celuilalt periculos” este ținut de un urs, Ernest, el însuși parte a unei alte lumi, cea a urșilor. El ocupă și rolul marginalului, având toate datele unui homeless din lumea obișnuită: destul de în vărstă, vagabont, furând pentru a se hrăni, antisocial în comportament.

Celestine nu crede în poveștile de groază ale comunității sale și, în general, nu se simte în largul său în lumea strâmtă și ordonată în care trăiește. Ea intră, astfel, într-o prietenie nenaturală, adică împotriva preceptelor de bază ale comunității, cu Ernest, ursul-vagabont. O dublă transgresare: atât pentru că Ernest este un străin total de grupul Celestinei, cât și pentru că este un marginal chiar în propria sa lume. Filmul arată povestea amuzantă și înduioșătoare, totodată, a acestei împrieteniri în care învățăm să ne împrietenim cu ”celălalt”, ”diferitul”, ”străinul”, ”declasatul”.

Finalul acestei animații ne spune însă că la mijloc nu este doar o respingere a prejudecăților specifice unei lumi burgheze: intriga presupune o reacție dură a ambelor comunități, care arestează, fiecare în parte, pe ”celălaltul” devenit intrus: Celestine este arestată de lumea urșilor, Ernest de cea a șoriceilor. Fiecare este adus în tribunal. În sala de judecată unde Celestine e acuzată, însă, are loc un incendiu devastator, iar Celestine joacă un rol esențial, scăpându-l pe judecător de la moarte și deschizându-i ochii după ce îi acoperă chiar cu drapelul justiției.

Sala de judecată și judecătorul – foarte impunător – reprezintă instanțele morale supreme ale celor două lumi segregate, întruchipează morala, ordinea și regulile convenționale. Aceste instanțe sunt în flăcări și se fac scrum, în mod metaforic, doar prin micul gest de frondă socială al Celestinei, care a intrat într-o relație interzisă cu un ”celălalt” considerat pericol. Din nou, avem același pattern: transgresarea regulilor nu duce doar la obținerea unui rezultat individual (menținerea prieteniei interzise cu Ernest), ci schimbarea cu totul a regulilor comunităților.

Desigur că povestea e fermecătoare, emoționantă, artistic realizată, și desigur că segregarea celor oropsiți, săraci, marginali, este un lucru extrem de nedrept bazat pe o ordine comodă a celor îndestulați, însă în acest film găsim mult mai mult decât compătimirea și îndreptarea unei atitudini rele. La un nivel elementar, cât de în largul vostru v-ați simți ca fetița să se împrietenească cu un homeless adult, până acolo încât să îi viziteze bârlogul (cum se întâmplă în animație), și cât de necesară pentru o schimbare punctuală a unei probleme punctuale este o astfel de prietenie nefirească? (Uneori te întrebi ce fel de ”orientare” și ce fel de preferințe au autorii acestor scenarii).

Au existat și există o sumedenie de povești despre sărăcie și despre respingerea acestor nedreptăți, de la David Copperfield (Charles Dickens) la Prichindel (Jules Verne) sau Cuore inimă de copil (Edmondo de Amicis). În niciuna din aceste reprezentări nu a fost atacată ideea de ordine, ierarhie și autoritate din cauza existenței săracilor sau marginalilor. În niciuna din aceste scrieri nu e caricaturizată ideea de comunitate, de apartenență, de delimitare în numele unei iluzorii ordini spontane. Or, esența în animația Ernest și Celestine este focul ”creator” care distruge totul la final, focul care distruge, așadar, cu totul ordinea celor două comunități[1].


 Fragment din Clopoțica & Fiara de nicăieri (ThinkerBell and the Neverbeast), în care păzitorii grupului discută despre ”legenda” fiarei, contestată de ”rebela” comunității.

Clopoțica și Fiara de Nicăieri. Completa inversiune a Binelui cu Răul

În fine, ultima animație este și cea care are mesajul cel mai explicit dintre toate. Clopoțica și fiara de nicăieri (Thinkerbell and the Legend of Neverbeast) este o poveste dintr-o serie întreagă cu mare succes la copii. Zâne, spiriduși, animăluțe, totul bine și frumos. În episodul despre fiara-care-niciodată-nu-a-fost-fiară-de-fapt, avem în Fauna spiridușul care joacă rolul deja clasic al inadaptatului, al celei care e pieziș față de regulile și constrângerile grupului. Ea face mereu ce nu se face. În acest episod, însă, merge într-atât de departe încât anulează, demistifică mitul originar al comunității sale și răstoarnă complet sensul a ceea ce înseamnă pericolul fatal pentru supraviețuirea grupului.

Fiara de nicăieri o ființă care doarme în adânc și iese la suprafață pentru a-și extrage energia necesară, în cadrul unui fel de ritual grotesc, creșterii coarnelor. Realizatorii acestui desen au avut atâta încredere încât nu s-au obosit să îndulcească cu nimic aspectul fiarei, care arată întru totul ca o… fiară, și încă foarte asemănătoare cu reprezentările clasice ale diavolului. Urât, copitat, greoi, diform, cu ochii monocolor, la final încornorat. Față de această fiară spiridușul diferit Fauna dezvoltă puternice sentimente de afecțiune și prietenie. La fel ca și în exemplul precedent, fiara nu e foarte prietenoasă, dimpotrivă, ci se lasă cucerită greu de comportamentul total deschis al Faunei. Fiara, însă, nu e necunoscută comunității Faunei.

În tradiția comunității, ea este pericolul mortal ce amenință chiar existența lor. Dacă este lăsată să-și performeze ritualul și să-i crească coarnele, urmează distrugerea grupului. Evident, Fauna transgresează complet avertismentul grupului și ”demonstrează” că, de fapt, ritualul creșterii coarnelor și fiara de nicăieri nu doar că nu erau dăunătoare, ci erau chiar necesare supraviețuirii comunității. Rebeliunea sa față de grup arată că mitul fondator al comunității era doar o legendă și că fiara nu era nicidecum fiară, ci prietenul și salvatorul comunității.

 Fragment din Clopoțica. Inversiunea binelui - Fiara de Nicăieri (ThinkerBell and the Neverbeast) reprezintă, de fapt, binele necesar.

Aici avem de-a face cu o fățișă inversiune a binelui cu răul. Răul, fiara de nicăieri, este, de fapt, binele necesar. A fi prieten cu fiara este benefic. Având în vedere că fundalul cultural, societatea în cadrul căreia o astfel de poveste este ”spusă”, avem o clară invitație la împrietenire cu diavolul (ușor de recunoscut prin nume – neverbeast, prin înfățișare – încornorat copitat și prin ”ritualuri” – afirmare prin foc – iarăși foc, același element prezent și în Ernest și Celestine).


Propaganda animată a Ideologiilor Noii Ordini Sociale

În toate aceste cazuri, comunitatea și tradiția sau regulile moștenite social sunt prezentate ca artificiale, nedrepte, obstacole în calea înțelegerii, iubirii, binelui. Păstrarea regulilor și perpetuarea ordinii sunt reprezentate ca fiind un lucru rău, pe când încălcarea lor și provocarea schimbării drept un lucru bun și necesar. În toate aceste cazuri, eroul pozitiv este cel care desfide ”naturalul”, încalcă constrângerile sociale, asumă roluri interzise sau nefirești, se împrietenește cu răul și se are bine cu fiara. Spre deosebire de mitul comun unei lumi tradiționale, anume mitul restaurării, avem aici, la lucru, un recurent mit al inovatorului sau reformatorului social, care-și valorizează propriile idiosincrazii, transformându-le în noi principii ale unei noi lumi.

Animațiile analizate mai sus sunt create deliberat pentru a portretiza lumea veche (comunitară, tradițională), drept una a adversităților întreținute artificial, a prejudecăților, a fricii față de celălalt/diferit, a autorității și ierarhiei contestabile. Acest tipar este cu atât mai convingător cu cât nu folosește exemple sau intrigi explicite, ci implicite, atrăgătoare, care te fac inevitabil să empatizezi și să te identifici cu eroul principal și cu tribulațiile sale inovatoare. Remy vrea să depășească dușmănia dintre șobolani și oameni pentru a deveni bucătar și pentru a inaugura o noua eră de pace și cooperare între cele două grupuri. Celestine se împrietenește cu ursul vagabond Ernest, respingând egoismul sufocant al grupului său. Clopoțica salvează fiara care, în final, îi va salva comunitatea sa.

Desigur că, adeseori, lumea veche e plină de prejudecăți, stereotipuri și frici atavice (inutil de precizat ca noua lume suferă în formă agravată de toate aceste simptome, fiind structural defectă). În foarte multe privințe, lumea veche necesită corecturi, amendări, schimbări. Mesajul acestor animații, însă, bate altundeva. Ele nu sunt povești moralizatoare, menite a ne aduce aminte nouă și copiilor să fim mai buni, să nu fim egoiști, să nu rămânem într-o comoditate burgheză, să avem generozitate. Mesajul lor este că nu există ordine naturală, că ce privim noi drept nefiresc, drept contrariul normalității, este de fapt doar o prejudecată nefundamentată, bazată pe frici iraționale, ce stă în calea unui bine adevărat. Astfel, mentalitatea care se propagă prin aceste producții va echivala schimbarea cu demolarea vechii ordini. Acest lucru este vizibil în maniera în care, în scenariul acestor animații, se rezolvă conflictul: niciodată printr-o rezvolare a situației punctuale, printr-o restaurare a ordinii firesști, ci prin revoluționarea lumii.  

Oare cu ce ideologie seamănă aceste noi precepte? Nu cumva cu ideologiile care contrazic că există firesc și nefiresc în comportamentul uman? Nu cumva cu cei care vor să ne convingă că diavolul e un băiat bun care, de fapt, ne vrea binele? Și că până acum l-am persecutat pe nedrept cu ”legendele” noastre?

Cadrele de reprezentare din aceste animații nu sunt noi. Dimpotrivă, ele reproduc într-un anumit fel pe cele convenționale și, cel puțin prin raportare la miturile specifice modernității, romanticismului, nu sunt o noutate. Sensul lor nu este dat, însă, doar prin scenariile propriu-zise, ci și prin raportarea la contextul socio-cultural în care ne aflăm.

Având în vedere că ideologiile dominante ale sistemului capitalist sunt de negare a ordinii, firescului și ierarhiei tradiționale, atunci aceste producții ale industriei culturale merg în acest sens, ilustrând, pentru copii, noua ordine socială. Este un fel mult mai eficient de a apropia copilul de ideea că homosexualitatea este naturală prin expunerea sa la astfel de mesaje, decât prin propagandă fățișă.


Desenele Animate & Propaganda – Scurt Istoric

Dacă în analiza de mai sus am insistat pe producții realizate pe timp de pace și pentru un public cât mai larg, trebuie precizat că folosirea desenelor animate în scopuri propagandistice nu este deloc un fenomen nou. Animațiile au fost folosite pentru propagandă încă de la începutul secolului trecut, odată cu expansiunea cinematografului. Inițial, desenele animate se adresau unui public adult, în special dacă ne referim la producțiile de propagandă de război.

Spre exemplificare, am ales, în timeline-ul de mai sus, o serie de astfel de animații realizate și difuzate, intre 1938 și 1945, de către puterile Alianței (Statele Unite, UK, Canada sau Uniunea Sovietică) sau Axei (Germania Nazistă, Italia Fascistă, Franța Ocupată, Japonia Imperială). Ele sunt completate cu producții animate postbelice care merg până în anul 1955. 

Se observă faptul că propaganda nu privea doar subiecte ce țineau de demonizarea inamicului de război sau de ridicarea moralului, ci și tematici mobilizatoare sau educativ-cetățenești (exemple: plata taxelor, importanța cultivării porumbului, responsabilizarea cetățeanului sau chiar mobilizarea la vot pentru un anume candidat prezidential etc.).

Majoritatea animațiilor au fost realizate în Statele Unite, fiind implicate aproape toate marile studiouri de animație (de la Hanna & Barbera pană la Warner Bros și Disney). Interesant de notat este  că studioul Disney a fost, practic, salvat de la faliment de contractul încredințat de către guvernul american pentru realizarea unei serii de 32 filme propagandistice de animație intre anii 1941 și 1945.

După perioada războiului, desenele animate au început, odată cu dezvoltarea industriei de entertainment, să se orienteze aproape în exclusivitate către publicul tânăr, ajungându-se, în zilele noastre, la o adevărată industrie de divertisment dedicată în exclusivitate copiilor. O industrie în care desenele animate sunt extrem de diversificate și vin însoțite de o multitudine de alte producții și produse asociate.

NOTE

[1] Este de remarcat faptul că animația Ernest și Celestine este propus ca temă cinematografică pentru copiii din ciclurile primare din unele țări europene.

10 Comentarii

  1. Foarte buna analiza!
    Ma gindesc si la asa-zisele filme pentru copii care au aceeasi tematica. Unul dintre cele mai oribile este Maleficent. Demersul este acelasi ca si in Clopotica. Diavolul, intruchipat de o femeie (Angelina Jolie), dotata cu coarnele de rigoare, plus o pereche de aripi, trebuie sa apara superioara omului, mai cu seama barbatului. Aici, mesajul ca raul (diavolul) este de fapt binele merge mina in mina cu promovarea lesbianismului. Printul este fie un nevolnic (sarutarea lui n-o trezeste pe frumoasa), fie un hot, arivist si ticalos (Stefan, prima iubire a copilei demon, care ajunge rege prin asasinat si viclenie). Asa ca demonul intrupat in „malefica” e cel care-i da printesei sarutarea de dragoste care o readuce la viata.
    Partea de animatie trimite in ridicol imaginea pe care si-o face orice copil despre zine cind citeste basmul original. Zinele bune, „nasele” printesei prunc sint trei prostanace egoiste si nepasatoare fata de copilul incredintat spre paza.
    Demonul iese invingator sub masca binelui pretinzind perfid ca e mai bun, mai cinstit, mai… iubitor decit oamenii.

  2. Mai este un film asa cu albine care devin pietenii oamenilor. Sa inteleg ca si acolo mesajul este antihristic ?
    Sa n-o lam razna, totusi.
    Asa, si Tom si Jerry are un substrat premergator antihristului.
    Sau Tintin.
    Sau Dragonheart.
    Sau Star Wars.
    Cui nu-i plac sobolanii intr-un desen animat, are materie prima in canalizari.
    Cui nu-i plac extraterestrii din film, sa-si cumpere telescop (sunt reduceri de doua ori pe an, poate si alea tot „antihristice”).
    Totul este sa ramâi pe calea imparateasca, sau cea de mijloc, asa cum, din putinele mele cunostinte teologice, spunea Hristos. Nici sa te-nchini la mutulache, nici sa dai foc la mutulache prin vreo piata din Iran. M-am jucat mult si cu soldatei, si cu mutulache, si nu pregatesc lumea lui antihrist, va rog sa ma credeti. Si de-o vrea Sfântul, m-oi juca si colo-n ceruri, ca doara acolo sunt de toate.

    • @Linus

      Ce legatura are prietenia cu diverse animalute? Nu despre asta era vorba, ci despre un anumit tipar narativ. Totusi, nu cred ca textul e atat de inaccesibil astfel incat sa va legati de detalii, in loc sa va uitati la tiparul povestii.

  3. Am inteles tiparul. Nu inseamna mare lucru, copiii se vor uita si vor merge la biserica linistiti, cântând, fara sa ridice lui lucifer altare ascunse prin vreun sopron, daca la asta va refereati. In rest, numai bine celor de la Pixar si alte studiouri: daca asta le poate mintea, n-au decât. N-am vazut vreun desen animat in care satan sa fie glorificat, nici macar voalat. Sunt chestii infinit mai periculoase decât maimutoii astia: lipsa parintilor sau/si lipsa discernamtului acestora, de exemplu. Aici stam bine, in sensul ca generatia parintilor nostri si a noastra, in majoritatea ei, nu inghit asemenea tâmpenii – insa nici nu tind spre un fundamentalism asemanator celui practicat prin unele tari ale Orient, fundamentalism care a aratat si el ce poate, si inca din plin.
    „Având în vedere că ideologiile dominante ale sistemului capitalist sunt de negare a ordinii, firescului și ierarhiei tradiționale” – unde ati vazut asta, in care capitalism ? In cel cu adevarat numit capitalism, lucrurile merg struna. Familia este formata din barbat si femeie, credinta nu-i chiar grija cea de toate zilele dar nici nu lipseste, etc. Eu unul am vazut negarea asta in socialism – si pâna si in socialismul nostru, sub Dej, Stoica si Ceasca, nu se incerca subminarea valorilor crestine sau a ierarhiei socio-culturale. Au fost exceptii, unele foarte grave, dar nu s-a putut distruge traditia românilor, crestina, autentica, extrem de puternica si azi. Nici cu culori din astea n-o sa se poata, stati linistiti. Insa daca o tot luam cu traditia, asta nu-i aceeasi deloc in ere diferite: de exemplu, epoca medievala are un vârf – printul, si un fund (de prapastie) -serbul/robul (mai nou, numai tiganii au fost oprimati, de românii barbari evident – deci se cuvine sa incorporam in analizele noastre si punctul lor de vedere). Si ma rog, pentru un om de azi, fie el preot sau calugar, care era firescul acelei epoci, care era binele fundat al acelei ierarhii ? Multi il slavesc pe Stefan, desi era atras de capitalul – cam multi ai vremii lui, si ca multi ai vremii de azi – femeiesc. Asta nu l-a impiedicat sa fie canonizat, desi cei care au fost spintecati de turci n-au avut sansa asta. Si atunci ca si acuma se lucreaza cu doua masuri. Ierarha de-atunci zicea ca daca principelui nu-i convenea atitudinea sau vorba altuia i sarea capul la ospat, sau in alta parte. „Capitalismul” cel rau a desfiintat niste relatii bazate strict pe sânge (si pe varsarea arbitrara de sânge – desigur, nu fara ceva varsare de sânge, inevitabila si uneori chiar binevenita) pentru a le inlocui cu unele bazate (aproape) strict pe productie – unde-i raul in asta ? Capitalismul n-a desfiintat in veci familia, biserica, dimpotriva, aceste doua institutii erau pline ochi. Credeam ca combateti marxismul cultural, insa constat cu stupoare ca amestecati notiuni elementare.
    Va rog sa lasati alarmismul si profetiile apocaliptice in cazul unor desene animate, la care suntem liberi sa ne uitam sau nu fara a face spume la gura in amândoua cazurile – vai, un drac zâmbaret, aveti mare grija !!! vine sfârsitul, etc- , si sa va concentrati pe adevaratele probleme, cum ar fi prezenta din ce in ce mai agresiva a homalailor in scoli si gradinite, desi si fata de astia se poate rezista, si inca foarte simplu: cu pumnul, daca de Biblie nu-i doare. Iar tv-ul, atunci când deranjeaza, il inchidem. Personal, am renuntat la adevarati demonizati, canalele rtv, a3, b1, realitatea – mai ramâne sa scot digi24, prea politic corect. Cum majoritatea populatiei abrutizate se uita la asa ceva, inseamna ca si eu sunt impotriva firii, nu ? S-avem grija cum interpretam si care-i etalonul de plecare, ca altfel nu mai avem mult si ardem steagul american sau european prin piete. Nu ca ar fi ceva rau, dar nu ne-ar face mai inteligenti.
    Personal, ca proaspat parinte, am sa merg la biserica, nu la intruniri wicca sau slujbe negre. Si ii voi arata copilului la ce sa se uite si la ce nu. Astea ii tâmpesc doar pe cei din tarile masiv contaminate de asa zisul „liberalism”, doctrina care nu are prea mult de-a face cu notiunea de capital. Si Marx era capitalist, insa a luat-o razna. Si nu de la desene animate, nici macar de la bere. Poate gena sau lipsa de educatie corespunzatoare din partea parintilor ? In rest aveti dreptate, insa de aceea avem creiere, ca sa judecam, nu ca sa ne speriem ca atunci când ne piteam prin pesteri speriati de fulger. Desigur, si eu ma mai sperii de fenomenele naturale, mai ales stiind ca n-am paratrasnet la casa, insa desenele astea animate, multe deosebit de urâte dpdv grafic (iarasi, pentru altii pot parea frumoase, aici intervine cultivarea gustului, generatia, inclinatia spre o anumita interpretare a esteticului, ma rog, diversi factori) – nu-mi provoaca ingrijorare nici cât negru sub unghie. Si nu ar trebui sa provoace grija nici Bisericii, a carei misiune se afla in cu totul alte sfere decât cele ale animatiei 3d sau ale jocurilor video.
    Dumnezeu cu mila.

    • @linus

      Pareti un pic nevorbit. 🙂

      Eu nu as minimaliza impactul formator al povestilor animate. Cred ca povestile la care am avut acces in copilarie au contribuit la structurarea mea interna. Si cred ca, atunci cand spun asta, sunt in consonanta cu studiile din psihologie. Sigur, de baza, dar nicidecum suficienta, este experienta cu parintii. Revenind la povestile animate, nu e vorba, desigur, de satanism si altare negre. Ati gresit siteul. E vorba de cum ne mobilam interior, si nu la nivel de principii sau reguli explicite, constiente, ci de, cum ar zice americanu’, „script” de viata. Ca un fel de muzica de fundal. In opinia mea, astfel de animatii sunt produse cu intentia deliberala de a „deconstrui” „scripturile” traditionale de viata, care sunt prea „binare”, prea „gender biased”, „naturalizeaza” prea mult constructele de gen si sociale, bla vbla (tocmai v-am servit nitica filosofie trans, ca m-ati certat ca am bagat capitalismul la culpa). Astfel, unul din scripturile fundamentale este ca exista asa ceva cum ar fi „naturalul”. Ce zice insa scenaristul progresist de la Disney? Hai sa deconstruiesc „naturalul” asta si sa fac povesti in care miza e sa invatam ca nu exista relatii si comportamente „naturale”, ci doar prejudecati ce trebuie depasite. Ce mai zice un alt script fundamental de viata? Ca raul e rau si binele-i bine (traiasca regele!). Ce face regizorul progresist de la Disney? Face o poveste in care raul e adevaratul bine, iar strategia de salvare de rau era adevaratul rau si adevarata capcana. Intamplator, raul ala care era bine are coarne si vine din adancuri. Mno, ce sa-i faci.
      Mai nou, scenaristul progresist a fost concediat si au adus unu’ care e si mai si – e trans. Asa se face ca Zootopia nu doar ca a confirmat intuitia mea de aici, ci a depasit-o cu mult. Ca in Zootopia metafora transgender e absolut evidenta, pe fata. Sigur, imi veti spune ca nu au domle, copiii, nimic, ca nu o sa devina trans daca se uita la Zootopia. Pai si cine a zis ca o sa devina, domnu’? Mintea dvoastra in reteaua ei de neuroni. Altceva se va intampla: mecanismele lor de reprezentare ale „normalitatii” vor functiona pe baza scriptului zootopian (nu in orice conditii, ci doar daca devin consumatori nediscriminatorii de astfel de produse). Si, cand, la un moment dat, veti da nas in nas cu o disabled gender fluid sex worker care se mandreste cu ce face, atunci o sa constatati cu surpriza ca „aia micii”, intre timp mai maricei, nu vor vedea nimic in neregula cu asta. Ca asa au vazut ei cand erau mici: ca poti sa fii orice si sa faci orice. Ca aia e, de fapt, normalitatea. Si ca cine se opune e un dusman, un „hater”.
      Sa nu fie!

  4. Întrebare simpla și deloc rău intenționată:
    Oare, ce privim noi ca fiind nefiresc are într-adevăr scopul de a ne proteja de un rău existent?
    P.S.: Întrebarea se refera la șobolani în bucătărie în aceeași măsură în care și articolul o face.

Trimite un comentariu