de Giorgio Agamben
O țară fără chip. Chipul și masca
„Ceea ce se numește chip nu poate exista la niciun animal, ci doar la om și îi exprimă caracterul.” Cicero
Toate ființele vii trăiesc în deschidere, se arată și comunică reciproc, însă, doar omul are un chip, doar omul face din apariția sa și din modul în care se comunică pe sine celorlați propria experiență fundamentală, doar omul face din fața sa locul propriului său adevăr.
Ceea ce chipul expune și dezvăluie nu este ceva ce poate fi redat în cuvinte, formulat printr-o propoziție semnificativă. Prin propriul său chip, omul se pune în joc, inconștient, pe sine însuși, mai degrabă prin chip decât prin cuvinte, prin ceea ce acesta exprimă și dezvăluie. Iar ceea ce exprimă chipul nu este doar starea sufletească a unui individ, ci, mai presus de toate, deschiderea, modul de a se expune și de a se comunica pe sine celorlalți oameni.
Acesta este motivul pentru care fața (chipul) este locul politicii. Motivul pentru care nu există o politică animală, este acela că animalele care se află deja în deschidere, nu fac din propria expunere o problemă, pur și simplu o trăiesc fără să le pese de ea. Acesta este motivul pentru care animalele nu sunt interesate de oglinzi, de imagine ca imagine. Pe când omul vrea să se recunoască pe sine și să fie recunoscut, vrea să-și însușească propria imagine, își caută propriul adevăr în ea. În acest fel, el transformă deschiderea sa în lume în câmp al unei neîncetate dialectici politice.
Dacă oamenii ar avea să-și comunice întotdeauna doar informații, doar un lucru sau altul tot timpul, nu ar mai exista niciodată politică propriu-zisă, ci doar un schimb de mesaje. Dar, întrucât oamenii au să-și comunice în primul rând deschiderea unii față alții, adică o comunicabilitate pură, chipul este chiar condiția politicii, locul în care se întemeiază tot ceea ce oamenii își spun și schimbă între ei. Chipul este, în acest sens, adevăratul „oraș” al oamenilor, este elementul politic prin excelență. Privindu-se în față, oamenii se recunosc între ei și devin pasionați în raport unii cu alții, percep similitudinea și diversitatea, distanța și proximitatea.
O țară care decide să renunțe la propria sa față, să acopere fețele cetățenilor săi cu măști peste tot este, de fapt, o țară care și-a anulat de la sine orice dimensiune politică.
În acest spațiu gol, supus în fiecare moment unui control fără limite, se mișcă acum indivizi izolați unul de celălalt, care și-au pierdut fundamentul imediat și sensibil al comunității lor și care pot schimba doar mesaje îndreptate către un nume fără chip. Către un nume care nu mai are chip.
traducere din italiană de D.B.
Când casa arde
„Tot ce fac nu are nici un sens dacă arde casa”. Totuși, exact în timp ce arde casa, este necesar să continuați ca de obicei, să faceți totul cu grijă și atenție, poate cu și mai multă minuțiozitate – chiar dacă nimeni nu va băga de seamă. S-ar putea ca viața să dispară de pe pământ, să nu rămână nicio amintire a lucrurilor care s-au făcut, spre bine sau spre rău. Dar continuați la fel ca înainte, este prea târziu pentru a schimba ceva, pur și simplu nu mai este timp.
„Ce se întâmplă în jurul tău / nu mai este treaba ta.” Precum geografia unei țări pe care trebuie să o părăsiți pentru totdeauna. Totuși, cum te afectează asta pe mai departe? Chiar acum când nu mai este treaba ta, când totul pare că s-a terminat, fiecare lucru și fiecare loc apar în adevăratul lor chip, și cumva ajung la tine într-un mod mai intim – exact așa cum sunt: splendoare și mizerie.
Filosofie, limbaj mort. „Limbajul poeților este întotdeauna un limbaj mort… curios să spunem: un limbaj mort care este folosit pentru a da mai multă viață gândirii”. Poate nu este o limbă moartă, ci un dialect. Că filozofia și poezia vorbesc într-un limbaj care este mai puțin decât limbajul, acest lucru oferă măsura rangului lor, a vitalității lor speciale. Cântărirea, judecarea lumii prin proporționalitatea cu un dialect, o limbă moartă și, cu toate acestea, o limbă primăvăratecă, unde nici măcar o virgulă nu este nevoie să se schimbe. Continuați să vorbiți acest dialect, acum că arde casa.
Care casă arde? Țara în care locuiți sau Europa sau întreaga lume? Poate că în fapt casele și orașele au ars deja, nu știm de cât timp, într-un singur rug uriaș, pe care ne-am prefăcut că nu îl vedem. Din unele rămân doar bucăți de perete, un perete cu fresce, un fragment din acoperiș, unele nume, multe nume, deja mușcate de limbile focului. Și totuși le acoperim atât de atent cu tencuială albă și cuvinte false, încât acestea par intacte. Trăim în case, în orașe arse de sus în jos de parcă acestea încă ar sta în picioare, oamenii se prefac că locuiesc acolo și ies în stradă mascați printre ruine de parcă acestea încă ar fi cartierele familiare din trecut.
Trăim în case, în orașe arse de sus în jos de parcă acestea încă ar sta în picioare, oamenii se prefac că locuiesc acolo și ies în stradă mascați printre ruine de parcă acestea încă ar fi cartierele familiare din trecut.
Și acum flacăra și-a schimbat forma și natura, a devenit digitală, invizibilă și rece, dar tocmai din acest motiv este și mai aproape, este pe noi și ne înconjoară în fiecare moment.
Că o civilizație – una barbară – se prăbușește pentru a nu se mai ridica vreodată din nou, acest lucru s-a întâmplat deja și istoricii sunt obișnuiți să marcheze și să dateze eșecuri și naufragii. Dar cum putem să dăm mărturie despre o lume care se va prăbuși cu cârpe peste ochi și cu fața acoperită, despre o republică care se prăbușește fără luciditate sau mândrie, în abjecție și frică? Orbirea este cu atât mai disperată, cu cât naufragiații se prefac că își controlează propriul naufragiu, jură că totul poate fi ținut din punct de vedere tehnic sub control, că nu este nevoie de un nou zeu sau un cer nou – ci doar interdicții, experți și doctori. Panică și ticăloșie.
Ce este un Dumnezeu căruia nu i se adresează nici rugăciuni, și nu i se aduc nici jertfe? Și ce ar fi o lege care să nu cunoască nici imperativul, nici executarea? Și ce ar fi un cuvânt care nu semnifică ceva și nici nu poruncește, dar care este așezat cu adevărat la început – și chiar înainte de el?
O cultură care se simte în cele din urmă secătuită de viață, încearcă să-și controleze starea de prăbușire cât de bine poate printr-o stare de excepție permanentă. Mobilizarea totală în care Jünger a văzut caracterul esențial al timpului nostru trebuie înțeleasă în această perspectivă. Bărbații trebuie să fie mobilizați, trebuie să se simtă în fiecare moment în stare de urgență, reglementată în detaliu de cei care au puterea să o decidă. Dar, în timp ce mobilizarea a fost menită în trecut pentru a apropia oamenii, acum își propune să îi izoleze și să-i distanțeze unul de celălalt.
De cât timp arde casa? De cât timp este ea în flăcări? Cu siguranță în urmă cu un secol, între 1914 și 1918, s-a întâmplat ceva în Europa care a aruncat tot ce părea să rămână intact și viu în flăcări și nebunie; apoi, din nou, treizeci de ani mai târziu, focul a izbucnit peste tot și de atunci nu a încetat niciodată să ardă, fără răgaz, mocnit, uneori abia vizibil sub cenușă. Dar poate că focul a început mult mai devreme, când impulsului orb al omenirii spre mântuire și progres si s-a alăturat puterea focului și a mașinilor. Toate acestea sunt lucruri cunoscute și nu trebuie repetate. Mai degrabă, trebuie să ne întrebăm cum de am putut continua să trăim și să gândim în timp ce totul ardea, și ce a rămas oarecum intact în centrul rugului sau la marginile sale. Cum am reușit să respirăm în mijlocul flăcărilor, ce am pierdut, și de ce epavă – sau impostură – ne-am atașat.
Și acum că nu mai există flăcări, ci doar numere, cifre și minciuni, suntem cu siguranță mai slabi și mai singuri, dar fără compromisuri posibile, unii dintre noi mai lucizi ca niciodată.
Dacă problema arhitecturală fundamentală devine vizibilă doar atunci când casa este în flăcări, atunci puteți vedea acum care este miza în ceea ce privește povestea Occidentului, ce a încercat acesta cu orice preț să țină sub control și de ce singura concluzie posibilă este eșecul.
Este ca și cum puterea ar încerca să controleze cu orice preț viața nudă* pe care a produs-o și, totuși, oricât de mult ar încerca să o însușească și să o țină în chingi prin orice dispozitiv posibil, nu doar polițienesc, ci și medical și tehnologic, aceasta îi scapă iarăși și iar, deoarece este prin definiție ceva evaziv. Să guvernezi viața nudă este nebunia timpului nostru. Oamenii reduși la existența lor biologică pură nu mai sunt oameni, în acest caz guvernarea oamenilor și guvernarea lucrurilor coincid.
Cealaltă casă, cea în care nu voi putea trăi niciodată, dar care este adevărata mea casă, cealaltă viață, cea pe care nu am trăit-o în timp ce credeam că o trăiesc, cealaltă limbă, în care am scris silabă după silabă fără să o pot vorbi vreodată – în așa de mare măsură ale mele, încât nu le pot avea niciodată…
Când gândirea și limbajul se scindează, un om crede că poate vorbi în timp ce uită că vorbește. Poezia și filozofia, în timp ce spun ceva, nu uită ce spun, își amintesc limba. Dacă ne amintim limba, dacă nu uităm că putem vorbi, atunci suntem mai liberi, nu suntem condamnați la tirania lucrurilor și a regulilor. Limbajul nu este un instrument, este chipul nostru, deschiderea în care ne aflăm.
Chipul este cel mai uman lucru, omul are o față și nu pur și simplu o botniță sau o mască, pentru că locuiește în deschidere, pentru că prin chipul lui se expune și comunică. Acesta este motivul pentru care chipul este locul politicii.
Timpul nostru transpolitic nu vrea să-și vadă propriul chip, îl ține la distanță, îl maschează și îl acoperă. Nu trebuie să mai existe chipuri, ci doar numere și cifre. Tiranul este, de asemenea, lipsit de chip.
Să te simți viu: să fii afectat de propria sensibilitate, să fii în mod delicat împins spre propriul gest fără a-l putea asuma sau evita. Să mă simt viu face viața posibilă pentru mine, chiar dacă aș fi închis într-o cușcă. Și nimic nu este la fel de real ca această posibilitate.
În anii care vin, vor mai exista doar călugări și tâlhari. Și totuși, nu este posibil să te dai pur și simplu din drum, să crezi că poți să ieși din dărâmăturile lumii care s-a prăbușit în jurul nostru. Deoarece prăbușirea ne privește și ne mustră, și noi suntem în fapt doar una dintre aceste bucăți de moloz. Și va trebui să învățăm cu atenție să folosim aceste lucruri în mod corect, fără să fim observați.
Îmbătrânirea: «să îți crească doar rădăcinile, nu și ramurile». Să te scufunzi în rădăcini, fără să mai ai flori sau frunze. Sau, mai degrabă, ca un fluture beat care zboară peste ceea ce a fost experimentat. Există încă ramuri și flori în trecut. Și încă mai poți face miere din ele.
Chipul este în Dumnezeu, dar oasele sunt atee. Afară, totul ne împinge spre Dumnezeu; înăuntru, domnește ateismul încăpățânat și batjocoritor al scheletului osos.
Că sufletul și trupul sunt indisolubil legate – acest lucru este un adevăr spiritual. Spiritul nu este un element terț, pe lângă suflet și trup: ci este doar întâlnirea lor plăpândă și minunată. Viața biologică este o abstracțiune, și tocmai această abstracțiune este cea pe care pretindem că o guvernăm și o vindecăm.
Pentru noi singuri nu poate exista mântuire: există mântuire pentru că există și alții. Și acest lucru nu se întâmplă din motive morale, pentru că ar trebui să acționez pentru binele lor. Doar pentru că nu sunt singur există mântuire: nu mă pot salva decât ca unul dintre mulți, ca altul printre alții. Singur – acesta este adevărul special al singurătății – nu am nevoie de mântuire, sunt cu adevărat imposibil de mântuit. Mântuirea este dimensiunea care se deschide pentru că nu sunt singur, pentru că există pluralitate și multitudine. Dumnezeu, întrupându-se, a încetat să mai fie unic, a devenit un singur om printre mulți. Din acest motiv, creștinismul a trebuit să se lege de istorie și să-și urmeze soarta până la capăt – și când istoria, așa cum pare să se întâmple astăzi, se stinge și se descompune, și creștinismul intră în declin. Contradicția sa iremediabilă este că a căutat, în istorie și prin istorie, o mântuire dincolo de istorie, și când aceasta se termină, pământul îi dispare de sub picioare. Biserica a fost de fapt solidară nu cu mântuirea, ci cu istoria mântuirii și, de vreme ce a căutat mântuirea prin istorie, aceasta nu se putea încheia decât prin ideea de sănătate. Și când a sosit timpul, ea nu a ezitat să sacrifice mântuirea în fața sănătății.**
Mântuirea trebuie eliminată din contextul ei istoric, trebuie găsită o pluralitate non-istorică, o pluralitate ca o cale de ieșire din istorie.
Părăsirea unui loc sau a unei situații fără a intra în alte teritorii, a lăsa o identitate și un nume fără a împrumuta altele.
Spre prezent se poate doar regresa, în timp ce îndreptându-se spre trecut se merge în linie dreaptă. Ceea ce numim trecut este doar lunga noastră regresie spre prezent. Separarea de trecutul nostru este prima resursă a puterii.
Ceea ce ne eliberează de povară este respirația. În respirație nu mai avem greutate, suntem împinși ca în zbor dincolo de forța gravitației.
Va trebui să învățăm de la zero să judecăm, dar cu o judecată care nici nu pedepsește, nici nu recompensează, nici nu absolvă, nici nu condamnă. Un act fără scop, care extrage existența din orice finalitate, neapărat nedreaptă și falsă. Doar o întrerupere, un moment interpus între timp și eternitate, în care se conturează imaginea unei vieți fără sfârșit sau proiecte, fără nume sau memorie – din acest motiv salvează, nu în eternitate, ci într-un „fel de eternitate”. O judecată fără criterii prestabilite și, cu toate acestea, exact din cauza acestei abordări, care readuce viața la firesc.
Să simți și să te simți, senzația și afecțiunea de sine sunt contemporane. În fiecare senzație există un sentiment al sentimentului, în fiecare senzație a sinelui există un sentiment de alteritate, o prietenie și un chip.
Realitatea este vălul prin care percepem ceea ce este posibil, ceea ce putem sau nu putem face.
Nu este ușor să știm care dintre dorințele noastre din copilărie s-au împlinit. Și, mai presus de toate, dacă partea celor împlinite care se învecinează cu cele imposibil de împlinit este suficientă pentru a ne face să acceptăm să continuăm să trăim. Ne este frică de moarte, deoarece partea dorințelor neîmplinite a crescut fără nici o măsură.
„Bivolii și caii au patru picioare: asta numesc eu Rai. Să pui frâul pe cai, să străpungi nările bivolului – asta numesc eu uman. Iată de ce spun: ai grijă ca umanul să nu distrugă Raiul din tine, ai grijă ca intenționalitatea să nu distrugă celestul”.
Limba rămâne în casa aflată în flăcări. Nu limbajul, ci forțele imemoriale, preistorice, slabe care îl păzesc și îl țin minte, filosofia și poezia. Și ce păstrează, ce își amintesc din limbă? Nu o propoziție semnificativă sau alta, nu vreun articol de credință sau rea-credință. Mai degrabă, chiar faptul că există limbaj, că fără un nume suntem deschiși în nume și, în acest deschis, printr-un gest, printr-un chip suntem imposibil de cunoscut și expuși.
Poezia, cuvântul, sunt singurele lucruri care ne-au mai rămas de când încă nu știam să vorbim, un cântec întunecat din interiorul limbii, un dialect sau un idiom pe care nu îl putem înțelege pe deplin, dar pe care nu putem să ne abținem să nu-l ascultăm – chiar și atunci când casa arde, chiar dacă pe limba lor care arde oamenii continuă să vorbească prostii.
Dar există un limbaj al filozofiei, la fel cum există un limbaj al poeziei? La fel ca poezia, filosofia locuiește integral în limbaj și numai maniera în care locuiește o deosebește de poezie. Două tensiuni în domeniul limbajului, care se intersectează la un moment dat și apoi se separă în mod neobosit. Și oricine spune un cuvânt potrivit, un cuvânt simplu, de duh, rămâne în această tensiune.
Oricine își dă seama că această casă arde poate fi tentat să se uite la semenii săi care par să nu observe acest lucru cu desconsiderare și dispreț. Cu toate astea, nu sunt tocmai acești bărbați care nu văd și nu cred lemurienii pentru care va trebui să dați socoteală în ultima zi? Faptul că îți dai seama că ne este casa în flăcări nu te ridică deasupra celorlalți: dimpotrivă, cu ei va trebui să schimbi o ultimă privire atunci când flăcările se apropie tot mai mult. Ce poți spune pentru a îți justifica pretinsa ta luciditate față de acești bărbați atât de inconștienți încât par aproape inocenți?
În casa în flăcări continuați să faceți ceea ce ați făcut înainte – dar nu puteți să nu vedeți adevărul gol-goluț pe care vi-l arată flăcările. Ceva s-a schimbat, nu în ceea ce faceți, ci în felul în care lăsați aceste lucruri să pătrundă în lume. O poezie scrisă în casa mistuită de flăcări este mai dreaptă și mai adevărată, pentru că nimeni nu va putea să o asculte, pentru că nimic nu garantează că ea poate scăpa de flăcări. Dar dacă, întâmplător, ea găsește un cititor, atunci acesta nu va putea să ignore în nici un fel avertismentul care i se adresează prin acel strigăt neputincios, inexplicabil și resemnat.
Pot spune adevărul doar cei care nu au nicio șansă să fie auziți, doar cei care vorbesc dintr-o casă pe care flăcările o mistuie necontenit în jurul lor.
Omul dispare astăzi, ca un chip în nisip șters de pe țărm. Dar ceea ce ne ia locul nu mai are o lume, este doar o viață goală, tăcută și fără istorie, la mila calculelor făcute de putere și de știință.
Omul dispare astăzi, ca un chip în nisip șters de pe țărm. Dar ceea ce ne ia locul nu mai are o lume, este doar o viață goală, tăcută și fără istorie, la mila calculelor făcute de putere și de știință. Dar poate că doar pornind de la această distrugere poate apărea altceva într-o zi, încet sau brusc – nu un zeu, desigur, dar nici măcar un alt om –un animal nou, poate, ceva cu un suflet viu…
traducere din italiană de C.S.
Note și precizări ale editorului:
*Viața nudă (zoe) este unul din conceptele de bază ale filosofiei lui Agamben, ce semnifică simpla viață biologică, simplul fapt de a trăi, comun tuturor ființelor, spre deosebire de viața ca formă-de-viață (bios), care semnifică modul de a trăi specific unui individ sau grup. Reducerea la „viața nudă” este specifică întemeierii statului-Leviathan modern și a instituirii stării de excepție; de asemenea, „ideologia medico-științifică” ce servește puterii și controlului politic aici își are originea. Pornind de la aceste reflecții care erau demult cunoscute, interpretarea filosofică a actualei crize sanitare de către Agamben nu ar fi trebuit să mire pe nimeni. Trebuie precizat că sensurile termenilor de zoe și bios sunt preluate de Agamben din filosofia lui Aristotel.
** Dacă analiza privind istoricizarea bisericii poate avea sens când e aplicată Bisericii Catolice, din al cărui spațiu cultural, de altfel, Agamben, ca italian, face parte, în mod evident nu împărtășim aceleași opinii cu privire la biserica ortodoxă (teologic vorbind, singura Biserică). Sensul afirmațiilor sale poate fi mai bine înțeles parcurgând textul său despre cum a devenit medicina noua religie a Occidentului. În schimb, deplinătatea vieții („Slava lui Dumnezeu este omul deplin viu, iar viaţa omului este vederea lui Dumnezeu” spunea Sf. Irineu), așa cum este înțeleasă în creștinismul ortodox, atât ca pregustare și potențialitate în viața acestui veac, în Biserică, dar, mai ales, ca realizare în Ierusalimul cel ceresc, ar corespunde „vieții fericite” căutate de Agamben, prin depășirea scindării între viața biologică și viața ca mod de existență.
Textele de mai sus sunt mult mai „filosofice” decât cele anterioare publicate de noi despre implicațiile crizei sanitare. Este recomandabilă parcurgerea unui text introductiv despre filosofia lui Agamben pentru a înțelege și pasajele mai abstracte de mai sus (rolul limbajului, relația dintre filosofie și poezie, sensul chipului, sensul istoriei etc.). În privința reflecțiilor sale despre chip, acestea preced, ca și celelalte, cu mult actuala criză. Filosoful scria încă din anii 90: „Adevărul, chipul, expunerea sunt astăzi obiectele unui război civil planetar, al cărui câmp de luptă este întreaga viață socială, ale cărui trupe de asalt sunt media, și ale cărui victime sunt toate popoarele de pe pământ. Politicienii, mediocrații și publicitarii au înțeles caracterul nesubstanțial al chipului și al comunității pe care acesta o deschide, transformându-l intr-un secret mizerabil al cărui control trebuie asigurat cu orice preț.”
În textele de față, cu precădere în „Când casa arde”, regăsim un fel de cântec de lebădă al filosofului care simte și vede sfârșitul civilizației umane așa cum o știe.
Un scurt rezumat al opiniilor lui Agamben despre reacția față de pandemie se poate vedea și în acest interviu (subtitrare în engleză):