VIAȚA NUDĂ ȘI VACCINUL Agamben despre proiectul planetar al controlului algoritmic și anularea chipului

în Panopticon, Traduceri/ Recomandări

Viața nudă și vaccinul

De mai multe ori în intervențiile mele anterioare am evocat simbolul vieții nude*. De fapt, mi se pare că epidemia arată dincolo de orice îndoială posibilă că omenirea nu mai crede în nimic decât în ​​simpla existență care trebuie păstrată ca atare cu orice preț. Religia creștină, cu actele sale de iubire și caritate și cu credința ei până la martiriu, ideologia politică cu solidaritatea ei necondiționată, chiar și încrederea în muncă și bani par să ocupe locul al doilea de îndată ce viața nudă este amenințată, deși sub forma unui risc a cărui concretețe statistică este labilă și deliberat nedeterminată.

A sosit momentul să clarificăm semnificația și originea acestui concept. Pentru aceasta este necesar să ne amintim că omul nu este ceva ce poate fi definit odată pentru totdeauna. Este mai degrabă rezultanta unei dezbateri istorice necontenit actualizate, care de fiecare dată fixează granița care separă omul de animal, care desparte ceea ce este uman în om de ceea ce nu este uman în el și în afara lui. Când Carl Linnaeus caută o notă caracteristică pentru clasificările sale care să îl separe pe om de primate, el trebuie să mărturisească faptul că nu știe care este aceasta și sfârșește prin a pune lângă numele generic homo doar vechiul dicton filozofic: nosce te ipsum, cunoaște-te pe tine însuți. Acesta este sensul termenului sapiens pe care Linnaeus îl va adăuga în cea de-a zecea ediție a studiului său Sistemul naturii: omul este animalul care trebuie să se recunoască drept om pentru a fi om și, prin urmare, trebuie să separe – să decidă – umanul de ceea ce nu este uman.

Dispozitivul prin care această decizie are loc în istorie poate fi numit o mașină antropologică. Mașina funcționează prin excluderea vieții animale din om și producerea omului prin această excludere. Dar pentru ca mașina să funcționeze, excluderea trebuie să fie și o incluziune, deoarece între cei doi poli – animalul și omul – există o articulație și un prag care îi împarte și îi unește. Această articulație este o viață nudă, adică o viață care nu este nici în mod propriu-zis animală, nici cu adevărat umană, dar în care separarea, decizia dintre om și non-om are loc în permanență. Acest prag, care trece în mod necesar prin interiorul omului, separând viața biologică de viața socială din el, este o abstracție și o virtualitate, dar o abstracție care devine reală prin încorporarea de la caz la caz în figuri istorice concrete și determinate politic: sclav, barbar, homo sacer**, pe care oricine îl poate ucide fără să comită o crimă, în lumea antică; enfant-sauvage, lupul-om și homo alalus ca verigă lipsă între maimuță și om între Iluminism și secol XIX; cetățeanul în stare de excepție, evreul din lagăr, bolnavul aflat în comă din camera de resuscitare și corpul păstrat pentru îndepărtarea organelor în sec. XX.

Care este figura vieții nude care se pune astăzi în discuție în gestionarea pandemiei? Nu este atât pacientul, care este izolat și tratat ca niciodată în istoria medicinei; mai degrabă, este persoana infectată sau – așa cum se definește cu o formulă contradictorie – pacientul asimptomatic, adică ceva ce fiecare om este în mod practic, chiar și fără să o știe. În cauză nu este atât de mult sănătatea, ci mai degrabă o viață care nu este nici sănătoasă, nici bolnavă, care, ca atare, ca potențial patogenă, poate fi privată de libertățile sale și supusă unor interdicții și controale de tot felul. Toți oamenii sunt, în acest sens, pacienți practic asimptomatici.

În cauză nu este atât de mult sănătatea, ci mai degrabă o viață care nu este nici sănătoasă, nici bolnavă, care, ca atare, ca potențial patogenă, poate fi privată de libertățile sale și supusă unor interdicții și controale de tot felul. Toți oamenii sunt, în acest sens, pacienți practic asimptomatici.

Singura identitate a acestei vieți care fluctuează între boală și sănătate este aceea de a fi beneficiarul tamponului de testare Covid și al vaccinului, care, la fel ca botezul unei noi religii, definește figura inversată a ceea ce odinioară se numea cetățenie. Botezul nu mai este de neșters, ci neapărat provizoriu și reînnoibil, deoarece noul cetățean, care trebuie să arate întotdeauna certificatul de vaccinare, nu mai are drepturi inalienabile și indecidabile, ci doar obligații care trebuie hotărâte și actualizate necontenit.

16 aprilie 2021

Giorgio Agamben | Quodlibet


Chipul și moartea

(Text publicat în „Neue Zürcher Zeitung”, 30 aprilie 2021)

Se pare că, în noua ordine planetară care prinde contur, două lucruri, aparent fără legătură între ele, sunt destinate a fi complet îndepărtate: chipul uman și moartea. Vom încerca să investigăm dacă acestea nu sunt cumva conectate și care este sensul eliminării lor.

Că vederea propriului chip și pe al altora este o experiență decisivă pentru om era deja un fapt cunoscut de antici: „Ceea ce se numește «chip» – scrie Cicero – nu poate exista la niciun animal decât la om”, iar grecii au definit sclavul, cel care nu este stăpân pe sine, drept aproposon, care se traduce, literalmente, prin „fără chip”. Desigur, toate ființele vii se arată și comunică între ele, dar numai omul face din chip locul recunoașterii și al adevărului său, omul este animalul care își recunoaște chipul în oglindă, se oglindește pe sine și recunoaște chipul celuilalt. Chipul îmbină, în acest sens, atât asemănarea, ceea ce putem numi similitas, cât și ceea ce numim simultas, reuniunea, ființa oamenilor împreună. Un om fără chip este neapărat singur.

Acesta este motivul pentru care chipul este locul politicii. Dacă oamenii ar trebui să comunice întotdeauna și în mod exclusiv informații, întotdeauna un fapt sau altul, nu ar exista niciodată politică luată ca atare, ci doar schimb de mesaje. Dar, întrucât oamenii trebuie mai întâi să își comunice deschiderea reciprocă, recunoașterea reciprocă într-un chip, fața este chiar condiția politicii, așadar lucrul pe care se bazează pe tot ceea ce spun și schimbă oamenii.

Chipul este în acest sens adevăratul oraș al oamenilor, elementul politic prin excelență. Privindu-se în față, oamenii se recunosc și sunt pasionați unul de celălalt, percep similitudinea și diferența, distanța și proximitatea. Dacă nu există o politică animală, acest lucru se datorează faptului că animalele, care sunt deja întotdeauna în aer liber, nu fac din expunerea lor o problemă, pur și simplu locuiesc în ea fără să le pese de ea. Acesta este motivul pentru care nu sunt interesate de oglinzi, de imaginea ca imagine. Omul, pe de altă parte, vrea să se recunoască pe sine și să fie recunoscut, vrea să-și însușească propria imagine, își caută propriul adevăr în ea. În acest fel, el transformă mediul animal într-o lume, în domeniul unei dialectici politice neîncetate.

O țară care decide să renunțe la propriul chip, să acopere chipurile propriile cetățenilor cu măști în toate locurile este, prin urmare, o țară care a șters toate dimensiunile politice care o definesc. În acest spațiu gol, supus în fiecare moment unui control nelimitat, se mișcă acum indivizi izolați unul de celălalt, care și-au pierdut fundația imediată și sensibilă a comunității lor și pot schimba doar mesaje îndreptate către un nume fără chip. Și întrucât omul este un animal politic, dispariția politicii înseamnă și înlăturarea vieții: un copil care, născut, nu mai vede chipul mamei sale, riscă să nu poată concepe sentimentele umane.

Nu mai puțin importantă decât relația cu chipul este pentru oameni relația cu morții. Omul, animalul care se recunoaște pe sine în propriul chip, este și singurul animal care sărbătorește cultul morților. Nu este surprinzător, deci, că și morții au chipuri și că ștergerea chipului din spațiul public merge mână în mână cu îndepărtarea morții. La Roma, cel mort participa la lumea celor vii prin imago, prin imaginea sa turnată și pictată pe ceară pe care fiecare familie o păstra în atriul casei. Omul liber este, cu alte cuvinte, definit atât prin participarea sa la viața politică a orașului, cât și prin ius imaginum, dreptul inalienabil de a păzi chipul strămoșilor săi și de a-l expune public în festivalurile comunității. „După înmormântare și riturile funerare – scrie Polybius – imaginea celui mort era așezată într-un relicvar din lemn în cel mai vizibil loc al casei, și această imagine este un chip de ceară realizat să semene cât mai exact celui decedat atât ca formă, cât și în ceea ce privește culoarea.” Aceste imagini nu făceau doar obiectul unei memorii private, ci erau semnul tangibil al alianței și solidarității dintre cei vii și cei morți, între trecut și prezent, alianță care era o parte integrantă a vieții orașului. Acesta este motivul pentru care au jucat un rol atât de important în viața publică, în așa de mare măsură încât a fost posibil să se afirme că dreptul la imagine al celor morți este laboratorul în care se fundamentează dreptul la viață al celor vii. Acest lucru era cu atât mai adevărat în măsura în care cei care comiteau o crimă publică gravă își pierdeau dreptul la o imagine. Și legenda spune că atunci când Romulus a fondat Roma, a săpat o groapă – numită mundus, „lumea” – în care el și fiecare dintre tovarășii săi au aruncat o mână din pământul din care proveneau. Această groapă era deschisă de trei ori pe an și se spunea că în acele zile morții intrau în oraș și participau la existența celor vii. Lumea nu este decât pragul prin care comunică cei vii și cei morți, trecutul și prezentul.

Înțelegem atunci de ce o lume fără chipuri poate fi doar o lume fără morți. Dacă cei vii își pierd chipul, morții devin doar numere, care, în măsura în care au fost deja reduși la viața lor biologică pură, trebuie să moară singuri și fără înmormântări. Și dacă chipul este locul în care, înainte de a rosti orice cuvânt, comunicăm cu semenii noștri, atunci chiar și cei vii, lipsiți de relația lor cu chipul, sunt singuri într-un mod iremediabil, oricât de mult s-ar strădui să comunice prin dispozitivele digitale.

Înțelegem atunci de ce o lume fără chipuri poate fi doar o lume fără morți. Dacă cei vii își pierd chipul, morții devin doar numere, care, în măsura în care au fost deja reduși la viața lor biologică pură, trebuie să moară singuri și fără înmormântări.

Proiectul planetar pe care guvernele încearcă să îl impună este, prin urmare, radical nepolitic. Dimpotrivă, acesta propune eliminarea fiecărui element cu adevărat politic din existența umană, și înlocuirea acestor elemente cu o guvernare bazată doar pe control algoritmic. Anularea chipului, îndepărtarea morților și distanțarea socială sunt dispozitivele esențiale ale acestei guvernări, care, conform declarațiilor agreate ale celor puternici, trebuie menținută chiar și atunci când se calmează teroarea sanitară.

Dar o societate fără chip, fără trecut și fără contact fizic este o societate de fantome, ca atare sortită unei distrugeri mai mult sau mai puțin rapide.

Anularea chipului, îndepărtarea morților și distanțarea socială sunt dispozitivele esențiale ale acestei guvernări, care, conform declarațiilor agreate ale celor puternici, trebuie menținută chiar și atunci când se calmează teroarea sanitară.

Giorgio Agamben | Quodlibet

* Despre sensul conceptului „viața nudă” la Agamben vezi aici.

** Despre Homo Sacer în filosofia lui Agamben, aici. Volumul Homo sacer. Sovereign Power and Bare Life al filosofului italian poate fi consultat aici.

traducere din italiană de C.S.

1 Comentariu

Trimite un comentariu