Timpul nu mai are răbdare cu Biserica Lumea – pregătită să fie revrăjită

în Retrospectiva 2014, Viața Bisericii

Fără a limita această observație doar la anul care tocmai a trecut, trebuie remarcat, de la bun început, faptul că asupra Bisericii se cumulează o serie de presiuni fără precedent în istorie. Afirmația poate părea riscantă, având în vedere epocile de prigoană din vechime sau de pe timpul comunismului. Însă aici nu ne referim la persecuția propriu-zisă, care, de altfel, se manifestă brutal în unele zone și latent în altele, ci la condiția Bisericii, la împrejurările care îi condiționează existența.

Fiecare epocă de până acum din istoria Bisericii s-a remarcat prin prevalența unui anumit factor de ordin vizibil – ne referim aici, firește, la cei istorici, culturali, sociali. Astfel, în perioada primară a creștinismului, persecuțiile erau motivate îndeosebi cultural și religios. Conținutul și practicile creștine erau respinse visceral de o societate păgână care își simțea, pe bună dreptate, amenințate ”legile” sale de Evanghelia Apostolilor. Ulterior, după ce creștinismul a devenit recunoscut, legal, epocile de persecuție au avut motivații religioase, dar și politice și geopolitice. Curentele eretice s-au suprapus peste planuri politice de supremație, imperiile s-au succedat pe diverse teritorii, expunând comunitățile creștine unor stăpâni de altă religie. Odată cu modernitatea, apare încă o presiune asupra Bisericii: statul modern si secularizarea, precum și sângeroasele persecuții totalitare ale unei noi lumi ”revoluționare”.

În prezent, însă, asistăm la o presiune exercitată pe toate planurile și simultan: cultural, lumea Bisericii este bulversată de efectele devastatoare ale globalizării; social, membrii săi sunt supuși unei precarizări accelerate, existând riscul marginalizării; geopolitic, confruntarea dintre principalele puteri ale lumii a provocat, deja, începutul unei persecuții aprige a creștinilor în Orientul Apropiat. Există presiuni de sus, atunci când statul și/sau ordinea politică imperială caută să-și impună preeminența și propriul cod de norme și legi asupra Bisericii, dar și de jos, baza Bisericii fiind tot mai frământată și zbuciumată de ravagiile crizelor socio-economice. Există presiuni din exteriorul Bisericii, atunci când aceasta este supusă unor contestări vehemente ale celor care vor să-i reducă sau anuleze prezența și greutatea socială, dar și din interior, din partea celor care sunt infiltrați sau interpuși pentru a impune o anumită agendă străină.

Trecând la evoluțiile concrete înregistrate în acest an, putem puncta cel puțin două tendințe majore la nivelul ortodoxiei universale și una la nivelul celei locale:


Primatul și Sinodul Panortodox

La începutul anului 2014 a avut loc, la Fanar, Sinaxa Panortodoxă care a luat în discuție agenda și data preconizatului Sinod Panortodox. Practic, avem de-a face cu un eveniment tipic pentru genul de presiuni multiple la care e supusă Biserica.

Un eventual Sinod Panortodox are certe implicații geopolitice, căci o coordonare a întregii ortodoxii presupune și o capacitate de influență politică majoră. De asemenea, este și un prilej de confruntare interioară, între oamenii Bisericii, care se revendică de la propriile sale așezăminte, și cei care sunt infiltrați în Biserică, promovând agendele altor organizații. Multele cercuri de interese și agende paralele, concurente sau adverse se suprapun într-un mod greu de prevăzut.

Totuși, principalul conflict care a marcat întâlnirea de la Fanar a fost înregistrat între Patriarhia Rusiei și cea Ecumenică – organizatoare a evenimentului. Patriarhia Ecumenică pretinde un primat asupra întregii ortodoxii care nu se reduce doar la o simplă formă sau întâietate în ordinea cinstirii. La nivel simbolic, argumentele nu lipsesc pentru această pretenție.

În plus, Patriarhia Ecumenică s-a remarcat și în rolul de ”avangardă” a ortodoxiei pe linia unei pretinse întâmpinări a provocărilor lumii moderne – prin inițierea unor inovații canonice și prin întreținerea unui ”dialog” foarte ”fratern” cu papalitatea. Însăși ideea unui nou Sinod Panortodox face parte din această ofensivă de ”aggiornamento”.

Patriarhia Rusiei, în schimb,  cea mai puternică dintre patriarhiile ortodoxe, contestă un astfel de primat Constantinopolului și posibilitatea unei coordonări globale a ortodoxiei. Profilul acesteia este, mai recent, unul intenționat conservator, pentru a fi în linie cu profilul puterii statale rusești, tot mai revendicativ față de modelul unipolarității occidentale. Cu un redutabil Departament de Externe, Patriarhia Rusă exercită și întreține o influență remarcabilă în lumea ortodoxă și nu numai. Totuși, puterea sa e limitată tocmai de raportul strâns întreținut cu puterea statală rusească, riscând să-și limiteze sfera de influență în aceeași sferă geopolitică a Moscovei.

Un punct important de divergență între Patriarhiile ortodoxe l-a reprezentat chestiunea diasporelor – să fie acestea sub controlul Patriarhiei Ecumenice sau sub controlul Patriarhiilor din țările-mamă? Evident, patriarhiile cu diasporă numeroasă resping pretențiile Patriarhiei Ecumenice. Printre ele se numără și Patriarhia Română, care a susținut, la Fanar, puncte de vedere apropiate de cele ale Patriarhiei Ruse.

Chestiunea Sinodului Panortodox va fi reluată în 2015, având în vedere că este anul pregătitor pentru ”marea” întâlnire. Prin urmare, vom asista, probabil, la poziționări, alieri și replieri între Patriarhii pentru formarea taberelor ce se vor confrunta în 2016. Un mare scandal legat de pregătirile pentru Sinodul Panortodox din 2016 este faptul că agenda acestuia și temele discutate (unele din ele finalizate) nu sunt publice și nu sunt accesibile nici măcar ierarhilor Bisericilor, ci doar unui număr restrâns de participanți.


preoți Ucraina

Problema ucraineană

Conflictul din Ucraina, analizat într-un material special separat, își face resimțite efectele și pe plan religios.

În Ucraina sunt cel puțin trei organizații bisericești și o așa-zisă patriarhie a Kievului. Mitropolia Ucrainei, cea mai numeroasă, care ține de Patriarhia Moscovei, este singura canonică. Evident, situația conține una din contradicțiile majore ale Ucrainei, care e condusă de un guvern pro-occidental și anti-rus, dar care conține, totodată, cea mai mare Mitropoliei a Patriarhiei Moscovei.

Chiar dacă, deocamdată, nu s-au făcut presiuni pentru declararea autocefaliei, ceea ce ar presupune implicarea Patriarhiei Ecumenice, o asemenea situație nu e exclusă, însă nici nu e ușor de provocat. O asemenea implicare din partea Patriarhiei Ecumenice ar antrena, însă, un conflict fățiș și radical cu cea a Moscovei.

Situația din Ucraina pune presiune și pe Mitropolia Moldovei, dependentă canonic de Moscova, obligată să facă o echilibristică precară între puterea pro-UE și comandamentele din est. Și Patriarhia Română este expusă din cauza acestui conflict: agenții de propagandă ai structurilor euro-atlantice nu au ezitat să enumere ”partida ortodoxă” printre vulnerabilitățile naționale.

Evoluția conflictului din Ucraina va avea posibile urmări asupra peisajului canonic din regiune, asupra relațiilor dintre Patriarhii, dar și asupra modului în care este percepută ortodoxia în țările din lagărul euro-atlantic.


Problema rusă

Modelul rusesc aflat, astăzi, în proiect, presupune relații strânse între Stat și Biserică. Nevoia regimului putinist de a-și contura o identitate ideologică de tip conservator a dus la o alianță mai strânsă între stat și ierarhia Bisericii. Acest lucru poate însemna, aparent, un lucru pozitiv pentru Biserică: are un statut superior în societate și o poziție înaltă de unde își poate propaga viziunea asupra lumii. De pildă, poate promova o legislație mai apropiată de valorile creștine.

În același timp, o astfel de apropiere înseamnă, evident, și un control mai mare exercitat de stat asupra Bisericii, care riscă înregimentarea și transformarea sa într-un fel de departament de ideologie și propagandă al regimului Putin. O apropiere prea mare duce, astfel, la slăbirea prestigiului și a autonomiei Bisericii Rusiei și, în ultimă instanță, chiar la limitarea influenței pe care o poate avea Biserica în societate.


Biserica Ortodoxă Română

În ceea ce privește BOR, în context național aceasta se confruntă cu posibile schimbări radicale de poziție și influență.

La sfârșitul anului 2014 CCR a decis ca ora de religie trebuie să fie o opțiune explicită, exprimată în scris, răsturnând astfel principiul după care a funcționat, până acum, religia în școli. Decizia a venit și pe fondul unui curent secularist și anticlerical tot mai virulent, provocat/instrumentat și de implicarea parțială a unor membrii ai BOR în campania electorală. Cert este că BOR este scoasă în ”arenă”.

Ierarhii ar trebui să conștientizeze că poziția Bisericii în raport cu politicul nu este un dat și că decizia CCR poate să fie doar prima dintr-o suită de măsuri care vor seculariza România. Respectul arătat aproape ostentativ de noul președinte Iohannis nu schimbă datele problemei, pentru că secularismul poate să funcționeze atât pe varianta ”terapiei de șoc”, cât și pe varianta mai soft a ”europenizării” (o restrângere mai subtilă a prezenței din spațiul public al religiosului, altfel de proceduri de ”finanțare” a cultelor etc.).

Și, evident, marea provocare a temelor familiei va continua, chestiunea homosexuală fiind imposibil de ocolit în perioada următoare – vor exista presiuni pentru ”drepturile gay”. Așadar, ora de religie, familia, finanțarea cultelor, modelul partenerial de relație Biserică-Stat vor fi în continuare supuse unei puternice presiuni ce ar trebui să provoace atât o redefinire simbolică, adică obținerea unei noi atitudini sociale pe aceste subiecte, cât și o redefinire instituțională care să scoată Biserica din jocul social.

Ierarhii trebuie să înțeleagă, la rândul lor, că vor deveni tot mai expuși ochiului necruțător al mass-mediei și al opiniei generate de aceasta. Modelul ierarhului pitit în limuzine Audi care e prezent în societate doar la ocazii festive este ceva care trebuie să dispară urgent. Este imperios necesar ca responsabilii Bisericii să înțeleagă faptul că nimic din ceea ce deține, în prezent, nu mai poate fi păstrat printr-o inerție socială și în virtutea greutății sale instituționale.

Trăim un război cultural în care obiectivul este redefinirea consensului majoritar al societății. Dacă vrea să mai conteze, Biserica ar trebui să intre într-o perioadă de reflecție critică asupra situației de facto din prezent, să înțeleagă provocările ce îi stau înainte și să se pregătească pentru ele, să aibă o prezență profetică și evanghelizatoare. Prea mult timp la dispoziție pentru a face acest lucru nu are.


Papa Francisc
Papalitatea. Ecumenismul. Revrăjirea lumii

În 2014 a avut loc încă o întâlnire între comisiile ortodoxe și catolice de ”dialog” care a avut un rezultat neconcludent. Dar, de altfel, generalizând la întreaga ”mișcare ecumenică”, nici ca stare de spirit nu pare că mai funcționează ecumenismul altădată atât de la modă.


Dincolo de unele mișcări de PR spectaculoase, atmosfera mai degrabă lugubră în care a intrat lumea, răspândirea tot mai mare a ideii că sunt inevitabile conflictele civilizaționale, diferențele prea mari și evidente între organizațiile religioase, ce se transformă, deja, în polarizări culturale (unele organizații acceptă clerici femei și homosexuali, spre exemplu) fac să iasă puternic în evidență teatrul de fațadă ecumenist al ”bunei înțelegeri între religii”.

Papa Francisc își joacă rolul de ”profet” și în acest caz, în tandem cu Patriarhul Bartolomeu, însă momentul actual nu este unul care să favorizeze agenda sincretiștilor. Ceea ce nu înseamnă că nu se lucrează la aducerea ei la împlinire.

Trăim, însă, în prefața unor mari catastrofe umane. După șocul unor astfel de evenimente, va fi momentul ”profeților” de tipul Francisc care vor ”revrăji” lumea cu îndemnurile lor spre pace și unitate mincinoase.

Modernizarea a fost, prin excelență, timpul ”dezvrăjirii”, adică al delegitimării și ieșirii din uz a explicației religioase a lumii. Postmodernismul, prin fluiditatea sa, a subminat însă inclusiv miturile fondatoare ale modernității, care îi dădeau acesteia aparența unei lumi ordonate rațional, științific.

De-acum, trăim într-o nouă eră spirituală într-adevăr, în care mecanismul mitologic, explicația narativă asupra lumii este din nou în uz, potențată de tehnicile de comunicare și noile tehnologii. Lumea care ne așteaptă nu va fi atee, ci va fi idolatră într-un mod sălbatic și nou, permeabilă celor mai fantastice mitologii.

5 Comentarii

  1. Cine își va apăra sufletul, și-l va pierde, dar cel ce-și va pierde sufletul pentru apărarea dreptei credințe(Ortodoxia), acela și-l va câștiga. Așa spune la Scriptură.Hristos știe ce este în fiecare dintre noi.Ce atitudine avem față de lupta pentru apărarea dreptei credințe.El știe poziția, atitudinea fiecăruia, lupta fiecăruia pentru apărarea bisericii lui Hristos.Cine nu se va da cu sistemul anticreștin, acela se va împărtăși cu Hristos, chiar de va fi persecutat.Hristos ne-a avertizat, pe cei se vom urma învățătura Lui: „Dacă pe Mine M-au prigonit(condamnându-L chiar la moarte, și executându-L prin țintuire pe cruce), și pe voi vă vor prigoni”. Iar lui Petru îi zice că altul îl va duce unde nu-i este voia, adică îi spune că va fi prins și condamnat, la fel ca și Învățătorul său. Dar Hristos a arătat prin El ce se va întâmpla cu cel condamnat pe nedrept – va învia ca și El.Ăsta e mesajul răstignirii.Hristos s-a purtat ca un om,pentru ca generațiile ce vor veni, dacă se întâmplă să fie prigonite pentru credință(învățătura Lui), să știe de la început că după supliciu vor avea parte de Înviere asemenea Lui.De aceea se cântă „cu moartea pe moarte călcând” la Înviere, căci pentru cei ce cred, moartea nu mai înseamnă frică, ci trecere la viață alături de Hristos – modelul(Calea) lor. Cu drag !

  2. Domnul Baltag: Dumneata intelegi ceva din articolul de sus? Incepi sa manevrezi si manevrezi prost, aduci deservicii in loc de servicii. Acolo, in scripturi, se refera la viata pacatoasa si nu la suflet: Cine isi va apara viata si-o va pierde.Pai ce afirmi d-ta inseamna ca tot iti pierzi sufletul indiferent ce ai face.
    Cu respect.

    • Am vorbit despre atitudine, despre poziția pe care trebuie să o aibă creștinul față de schimbările ce nu vor respecta hotărârile celor 7 Sinoade Ecumenice de până acum, și de nerespectarea întocmai a învățăturii creștine, a liniei drepte(precum îi este numele) a acesteia. Spuneți-mi cum ați înțeles mesajul textului meu pentru a vedea și eu ce mai pot afirma. Nu știu cum l-ați înțeles. Vă rog să mă faceți atent prin afișarea a ceea ce credeți ca spune textul. Mesajul trebuia să fie de forma: „Cine nu va lupta(duhovnicește), adică se va da cu regimul nedrept(în speță politicul), acela va fi orbit duhovnicește, existând posibilitatea(mult mai mare) de a-și pierde sufletul. Iar lupta este pentru apărarea Dreptei-Credințe, dar și a independenței și suveranității țării în care ne-am născut, și căreia îi suntem fii și fiice. Cam așa am vrut să fie mesajul.

Trimite un comentariu