Înființată în aprilie 1949 ca o alianță militară defensivă cu rolul de a apăra Europa de Vest de un atac sovietic și de a menține echilibrul strategic, NATO s-a extins în timp, ajungând astăzi să cuprindă o rețea globală de 28 națiuni membre, 900 de milioane de oameni, având parteneriate cu peste 40 de tari și organizații de pe 5 continente. Alianța include trei dintre puterile nucleare și este responsabilă pentru 70% din cheltuielile militare ale lumii fiind urmată îndeaproape în clasament, de puteri “prietene” ca Israel, India sau Japonia.

Prin tratatul de la Washington, angajamentele de apărare colectivă ale NATO erau limitate strict la continentul european și acopereau doar statele membre. Astăzi însă, remarcăm implicarea Alianței în operațiunile militare din Afganistan, în campania de eliminare a lui Ghadafi din Libia, în instruirea forțelor de securitate din Irak, precum și în oferirea de suport logistic în Darfour, misiunii Uniunii Africane.[1]

Care este rațiunea din spatele transformării Alianței într-un adevarat Leviatan militar? Ce a determinat evoluția NATO de la o alianță pur defensivă, cu un areal nord atlantic, la cea mai extinsă organizație militară de pe glob? Si, mai ales, cui prodest?

Dar poate ar fi bine să începem cu puțină istorie.

---

---

Alianța Democrațiilor

În martie 1948, în perioada de început a Războiului Rece, se încheia Tratatul de la Bruxelles între cinci state semnatare din Europa de Vest: Marea Britanie, Franța, Luxemburg, Olanda și Belgia, acord prin care cele cinci națiuni se grupau într-un sistem militar defensiv comun care să le permită rezistența în fata presiunilor exercitate de imperiul sovietic.

Imediat au urmat negocieri cu S.U.A. și Canada în vederea creării unei alianțe extinse a regiunii Atlanticului de Nord. De asemeni, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia și Portugalia au fost invitate de către cele 5 țări semnatare ale Tratatului de la Bruxelles să participe la acest proces.

Negocierile s-au încheiat în aprilie 1949, prin încheierea Tratatului de la Washington, care inaugura un sistem de securitate comun – NATO – o alianță de apărare colectivă, în baza Articolului 51 al Cartei ONU care stipula “dreptul inerent de autoapărare individuală sau colectivă”, durata Tratatului fiind nedefinită. Se născuse „alianța democrațiilor”.

Semnării acordului militar i-a urmat adoptarea “Legii ajutorului militar pentru apărarea mutuală” și a planului de apărare integrată a regiunii Atlanticului de Nord, de către președintele Truman în 1950. Grecia și Turcia s-au alăturat în tandem Alianței în anul 1952, Germania Federala în 1955 și Spania în 1982.

Încă de la început, fundamentul democratic al NATO s-a dovedit a fi cam nesigur, dubiile fiind provocate de aderarea Portugaliei, care era condusă la momentul respectiv de regimul dictatorial al lui Salazar. Faptul că insulele Azore se aflau în posesiunea Portugaliei iar interesele strategice ale “alianței democrațiilor” necesitau acel punct logistic în Atlantic au dus la invitarea Portugaliei, singurul membru fondator NATO condus de un dictator.[2]

Pentru marea majoritate a națiunilor fondatoare, multe dintre ele puteri coloniale, NATO însuma mai multe obiective: era un mijloc de îngrădi URSS-ul, de a preveni renașterea puterii Germaniei, de a susține posesiunile coloniale precum și de a menține status quo-ul politic și social de pe continentul european, mai ales în cazul membrilor cu mari mișcări comuniste, așa cum era cazul Franței, Italiei și Greciei. Sau după cum spunea în faimoasa sa butada, Lordul Ismay, primul din suita de secretari generali ai Alianței:

„NATO a fost creată pentru a-i ține pe americani înăuntru, pe rusi afară și pe germani la pământ”

Ieșită victorioasă din cel de-Al Doilea Război Mondial și în plină ascensiune economică, SUA începea să își extindă dominația militară și politică asupra unor zone fierbinți de pe mapamond, Orientul Mijlociu, Sud-Estul Asiei și America Latină fiind declarate zone de interes strategic pentru Statele Unite.

Pe continentul european, NATO intra și ea în politica zonelor de interes strategic, permițând Statelor Unite, printre multe alte mijloace, să influențeze deciziile țărilor aliate, obligate să nu semneze acorduri internaționale care să contravină Tratatului Nord Atlantic.
Așadar, pentru Statele Unite, NATO reprezenta oportunitatea perfectă de a introduce arma nucleară pe continent și de a rebalansa precarul echilibru geopolitic european, Europa regăsindu-se sub un adevarat protectorat american.[3]

Criza Suezului din 1956 a fost ocazia folosită de SUA pentru a modifica ierarhia în cadrul Alianței, forțând Marea Britanie și Franța să renunțe la intervenția militară din Egipt, un umilitor sfârșit al dominației lor coloniale.[4] Anglia a înțeles rapid lecția și a adoptat poziția de secund în cadrul NATO, alăturându-se Canadei, care, deși parte a Commonwealthului, a refuzat să urmeze Albionul în aventura Suezului și a susținut poziția SUA, care cerea ca dezbaterea privind criza să aibă loc în cadrul Alianței.

Pentru cealaltă putere coloniala, Franța, pastila Suez a fost și mai greu de înghițit, neplăcerea fiind accentuată de pierderea Algeriei și a Indochinei.

Charles de Gaulle a reacționat și a făcut o încercare de a contrabalansa rolul din ce mai în ce puternic al SUA în cadrul NATO, propunând un sistem de conducere tripartit a Alianței, propunere refuzată brutal de SUA. Președintele francez a retras forțele militare franceze de sub conducerea NATO și a cerut ca toți soldații străini să părăsească Franța. Solicitarea a devenit prilej pentru secretarul de stat american Dean Rusk de a-l întreba pe Charles de Gaulle dacă ordinul de evacuare include și soldații americani îngropați în cimitirele Franței, atât din primul cât și din cel de al doilea război mondial, o aducere aminte a neputinței anglo-franceze de a păstra pacea europeana.[5]

Până la urmă însă, Franța a rămas în cadrul Alianței, urmând să se implice militar doar în cazul unui atac din partea Pactului de la Varșovia.
Un episod mai puțin cunoscut din istoria Alianței este faptul că și Grecia și-a retras forțele militare de sub comanda integrată a NATO lăsând flancul estic al Alianței descoperit. Ieșirea militară a Greciei din NATO a venit ca o formă de protest la invadarea Ciprului de către turci în 1974. Dizidența a ținut până în 1980, când Grecia, la insistențele SUA, s-a reintegrat militar în Alianță.

Cert este că, odată cu încheierea episodului Suez și a micii rebeliuni gauliste, orice încercare de opoziție din cadrul Alianței a fost eliminată, urmând ca sponsorul principal al organizației nord atlantice și totodată principalul deținător de armament nuclear, Statele Unite, să aibă un rol hotărâtor în politicile directoare ale NATO.

---

Vântul Schimbării

Odată cu anii ’90, după dizolvarea Pactului de la Varșovia și căderea blocului comunist, a dispărut amenințarea directă la adresa Alianței Nord-Atlantice, la raison d’etre a sistemului vestic defensiv.

În 1989, NATO avea 16 membri și nici un partener, fiind concepută ca un mijloc de a-i tine „pe americani înăuntru, pe ruși afara și pe germani la pământ” însă în condițiile survenite după ce “vântul schimbării” traversase Europa (dizolvarea blocului comunist și eliminarea riscurilor agresiunii militare), conceptul defensiv care stătea la baza organizației nord-atlantice începea să devina desuet, iar Alianța se regăsea ca o organizație militară în criză de identitate – ceea ce a dus la ridicarea unor întrebări firești privind rolul și viitorul Alianței Nord Atlantice.

No man’s land-ul din estul Europei, acel lung sir de state fragile trebuia pacificat conform viziunii ideologilor americani, însă SUA, fiind o democrație hegemonică[6],  trebuia să întrunească adeziunea populației pentru acest proces, deoarece publicul era cel care ar fi suportat costurile unui potențial război. Sondajele de la acel moment indicau o atitudine rezervată a americanilor privind implicarea unilaterală a Statelor Unite în lume, preferate fiind acțiunile prin intermediul organizațiilor internaționale.

În aceste condiții, întrebarea dacă “ar apăra Statele Unite Luxemburgul de un atac extern” devenea un nonsens în absența Alianței, întrebarea general acceptată de public fiind “cât de departe ar merge Statele Unite, Germania și Franța pentru a proteja membrii NATO”, rezultând faptul că dezmembrarea alianței militare era un drum închis pentru SUA, deoarece o lipsea de singurul cadru legitim de proiecție a puterii sale militare în Europa.

Având în vedere că legitimitatea internațională derivă în mare parte din încredere, SUA – prima democrație hegemonică din lume – avea nevoie și de girul oferit de unele dintre cele mai influente democrații din lume – democrațiile europene, pentru a întări convingerea opiniei publice că acțiunile militare NATO nu reflectă comportamentul arbitrar ale unei superputeri, ci pe cel al unei întregi comunități internaționale.

Prin urmare, “alianța democrațiilor” a fost menținută, iar la reuniunea șefilor de stat NATO de la Londra (1990), NATO a primit un rol critic în următoarea „reconfigurare a arhitecturii de securitate europeană”, urmând să impună stabilitatea în cordonul de state est-european prin dezvoltarea democrației și blocarea oricărei tentative hegemonice.

Era prima alterare a caracterului strict militar a alianței defensive, asa cum reieșea din articolul 51 al Cartei ONU, fundamentul NATO – alianță doar pentru auto-apărare, atitudinea de expectativă militară fiind înlocuită cu o abordare mai agresivă prin lansarea Parteneriatelor cu țările fostului bloc comunist.

Alianța începea să-și încorporeze foștii adversari, reorientându-le ireversibil resursele militare și politice în proces.

Procesul de extindere a început mai întâi cu înființarea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică, inițial un forum de dialog politic, la care au fost invitate să adere toate țările din Europa de Est. Până în 1993 existau deja 22 de state partenere.

În 1994 s-a trecut la un nivel superior de integrare între NATO și statele partenere prin lansarea Parteneriatului pentru Pace (PfP). Primul stat est-european care a semnat Documentul Cadru la 26 ianuarie 1994 a fost România.

Adoptarea Documentului Cadru implica angajarea țării semnatare pe calea proceselor democratice, reformarea statului și respectarea legislației internaționale cu accent pe drepturile omului. Tot în 1994, alta zona, alta portiță: Dialogul Mediteraneean, un forum de dialog cu șapte țări din Levant și Nordul Africii, expresie a interesului crescând al Alianței în regiunea Mediteranei.
Zonele de interes strategic ale SUA, așa cum erau ele desemnate în perioada Războiului Rece, erau acum redefinite ca zone de interes strategic pentru NATO.

Privirile Alianței dincolo de limitele nord-atlantice au devenit și mai evidente în anii 1998 – 1999. Începând cu 1998, comunitatea euroatlantică a invitat, în premieră, țări de pe tot mapamondul să participe la exercițiile și conferințele organizate de Alianță, o altă ușă deschisă, ceea ce le-a permis acestor națiuni să aibă acces, de la caz la caz, la activități de tip parteneriat cu NATO.[7]

Primăvara anului 1999 a văzut completa alterare a caracterului militar defensiv al Alianței.

A fost momentul în care monopolul folosiri forței de către Națiunile Unite, așa cum era specificat în Cartă, nu a mai fost acceptat de doctrina NATO. Alianța, invocând considerente umanitare, a intervenit pe cont propriu în Balcani, fără acordul Consiliului de Securitate, bombardând Serbia. Când Serbia a încercat, în Consiliul de Securitate, să blocheze intervenția în Iugoslavia, Slovenia, care se opunea rezoluției înaintate de sârbi, a subliniat că ONU are “responsabilitatea primă dar nu exclusivă pentru menținerea păcii și securității internaționale”. NATO începea să funcționeze ca actor suprastatal de prima mână, ocupând viduri legislative internaționale.

Concomitent, a avut loc prima extindere a NATO de după 1990, Cehia, Polonia și Ungaria devenind membri cu drepturi depline ai Alianței în 1999.

Mai târziu în același an s-a lansat la Washington, noul Concept Strategic NATO,[8] doctrina care definea în premieră, ca noi surse de risc pentru Alianță terorismul, conflictele etnice, nerespectarea drepturilor omului precum și răspândirea armelor de distrugere în masă. Noua doctrină a permis ca „teritorialitatea securității”[9], abordarea defensivă la nivel național sau regional, care dominase politica Alianței din Războiul Rece, nu mai fie relevantă pentru SUA și ceilalți membri NATO.

Doctrina a devenit complementară cu strategia defensivă a Statelor Unite, adoptată doi ani mai târziu, strategie care menționa că singura opțiune a Americii este să mute „războiul pe terenul inamicului, să-i dejucăm planurile și să combatem cele mai grave amenințări înainte ca ele să devina efective.”[10]

---

Desantul

După doar doi ani de la adoptarea Conceptului Strategic de la Washington, concept care includea terorismul în rândul amenințărilor la adresa Alianței, rețeaua teroristă al-Qaeda izbutea, în mod brutal, ceea ce Uniunea Sovietică nu a încercase niciodată să facă: să omoare americani pe teritoriul SUA. Era 11 septembrie 2001. Ca urmare a atacului terorist, SUA intervine unilateral în Afganistan, urmată solidar de coaliția internațională.

NATO a invocat în octombrie 2011 Articolul 5, clauza considerată piatra de temelie a Alianței, preluând în 2003 conducerea coaliției internaționale (ISAF) din Afganistan, prima misiune NATO în afara ariei tradiționale. Statele Unite au făcut atunci rocada cu Alianța, cedându-i prim-planul acțiunilor și coordonării militare din Afganistan, cooperările internaționale desfășurându-se, de acum înainte, sub egida NATO.

Pentru Statele Unite, importantă era o menținere cât mai îndelungată a desantului militar euroatlantic în zona Asiei Centrale, idee întâmpinată cu rețineri de aliații europeni, care vedeau în ea o presiune a SUA de subordonare. Ceea ce și era, de fapt.

Europenii doreau să se retragă, prelungind cu greutate, de la an la an, prezența militară în Afganistan. Viziunea lor strategică implica doar continentul european, refuzând să urmeze America oriunde în “războiul global împotriva terorismului”. Efectiv, Europa ezita să-și asume un rol militar mai activ dincolo de continentul european, comportamentului de bătăuș mondial al SUA opunându-i restrângeri diplomatice, istorice și culturale (europenii abia se recuperau după un război mondial, un Război Rece și un trecut colonial).

Divergența de opinii euroatlantice a fost rezolvată de SUA prin intermediul singurului mecanism comun: NATO, alianța care acoperea dimensiunea militară a cooperării dintre Europa și America. Pentru eliminarea reticențelor europene, s-a adăugat o componentă ne-militara organizației nord-atlantice (cooperare organizații internaționale, protecție infrastructură, misiuni umanitare și menținerea păcii, etc.), angajament limitat în care au fost implicați europenii, operațiunile ofensive rămânând în principal responsabilitatea Americii și a anumitor unități anglo-saxone.

Ca urmare, desantul euroatlantic a fost menținut timp de 11 ani în Afganistan, iar NATO a fost utilizat ca instrument de reglare a raporturilor euroatlantice, SUA tractând Europa, blocată într-un rol subordonat.

NATO și-a extins treptat controlul pe întreg teritoriul afgan, prilej pentru începerea unui îndelungat proces de upgradare militară, evoluție care a mers dincolo de această latură, prin consolidarea caracterului politic al Alianței. S-au încheiat acorduri, din ce în ce mai numeroase, între NATO și varii organizații internaționale, acțiunile NATO căpătând un caracter complementar celor ale Organizației Națiunilor Unite. În fapt, aproape de o substituire.

Ca o notă: într-un clasament al contribuțiilor cu personal militar la misiunile de menținere a păcii ale ONU, nici un membru NATO nu s-a clasat mai sus de locul 17, Statele Unite situându-se undeva în jurul poziției 65.

Pe lângă metamorfoza militară și cea politică, “alianța democrațiilor” bifa poate cel mai important aspect al transformării de după 9/11, și anume, extinderea influenței prin dezvoltarea interdependenței cu țări de pe întreg mapamondul. Se iniția de către NATO o rețea globală de colaborări cu terți, iar Afganistanul a constituit momentul oportun. Integrarea militara atinsă prin aceste aranjamente oferea Alianței posibilitatea de a ocoli restricțiile “eurocentricului” Articol 10 din Tratat, articol care limita lărgirea NATO doar la țările din zona nord-atlantică.

„NATO cooperează cu țări care nu fac parte din sistemul oficial de parteneriate. Descrise ca „parteneri din jurul lumii” sau simplu „parteneri globali” cuprinde țări ca Afganistan, Australia, Japonia, Coreea de Sud, Mongolia, Noua Zeelandă și Pakistan. Partenerii globali au acum acces la același tip de parteneriat ca cei oficiali. Liderii aliați și-au declarat intențiile, ca parte a unui efort concertat de a reforma politica de parteneriat a NATO, de a mări angajamentul cu partenerii globali.”[11]

– sublinia NATO, pe site-ul oficial, strădania depusă pentru formalizarea rețelei de parteneri globali.

În 2004, la un an după desantul american din Irak, șefii de stat NATO lansează pentru regiunea Orientului Mijlociu extins, Inițiativa de Cooperare de la Istanbul, o ofertă de parteneriat acceptată ulterior de 4 din cele 6 state membre ale Consiliului de Cooperare din Golf.
2004 a fost și anul extinderii Alianței în Europa, proces care a cuprins șapte țări – între care și România – cărora li s-au alăturat în 2009, încă două state, NATO mărindu-se la numărul actual de 28 de membri.

În 2014, Republica Moldova, Georgia și Iordania au fost incluse în Inițiativa de Consolidare a Capacităților de Apărare NATO.

Nici America Latină, curtea din spate a Statelor Unite, nu a fost ocolită. In 2007, Caraibele vedeau pentru prima dată desfășurate în apele sale trupe ale Alianței sub forma Grupului Maritim 1 NATO. A urmat instalarea de capabilități NATO în insulele Malvine, iar președintele columbian Santos deschidea o alianță intre Columbia și NATO, înțelegere care urmarea „mărirea cooperării în domeniul drepturilor omului, a justiției militare si a instruirii trupelor.”

Bolivia, Ecuador, Nicaragua și Venezuela denunțau acordul drept „cap de pod al NATO în America de Sud”.

Amploarea angajamentului global a NATO a devenit evidentă în ianuarie 2012 la o reuniune a șefilor de stat major NATO, la care au fost invitați și oficiali ai partenerilor globali. Liderii militari prezenți reprezentau o treime din cele 194 de state membre ale Națiunilor Unite, ceea ce l-a făcut pe secretarul adjunct al Alianței, americanul Alexander Vershbow[12], să remarce că:

“NATO s-a dezvoltat și adaptat astfel încât să reflecte o lume nouă. Interesele noastre vitale nu mai sunt limitate la propriile granițe. Dacă trebuie să ne apăram interesele, atunci NATO trebuie să privească afară, dincolo de aceste granițe. NATO a întemeiat o rețea globală unică de țări partener.”

---

Hegemonia camuflată

În loc de concluzii s-ar impune câteva precizări privind NATO. Ponderea SUA în bugetul NATO era, în timpul Războiului Rece, undeva la 50% ajungând acum să reprezinte peste 70% din cheltuielile militare ale Alianței.

De asemeni, SUA reprezintă singurul furnizor major de capabilități esențiale ale Alianței (transport aerian, realimentare în aer, sateliți, apărare anti-rachetă, etcetera). Individual, e singurul stat care poate purta și câștiga un război, în orice colț al lumii.

În ceea ce privește aliații europeni din NATO, anemia lor militară a devenit evidentă în timpul campaniei din Libia (2011), atunci când au rămas fără muniție specializată, trebuind să solicite stocuri suplimentare din SUA; Franța și-a retras pentru reparații singurul portavion iar cel italian a fost utilizat limitat datorită costurilor suplimentare apărute, apelându-se apoi la SUA pentru misiuni specifice.

Conform oficialilor americani[13], Europa a dovedit în Libia că e incapabilă să susțină chiar și o campanie de mică anvergură un timp mai îndelungat, o situație nu chiar atât de neplăcută pentru SUA, adepta menținerii preponderenței americane în interiorul NATO, alianță pe care caută să o transforme dintr-o entitate transatlantică într-una globală.

Remodelarea NATO pusă la cale urmează, în esență, aceleași procese, similare celor folosite în anii ’90 pentru extinderea NATO din Europa de Est. Atunci au fost lansate platforme de colaborare (Parteneriatul pentru Pace și alte forme de colaborare), concepute ca un proces treptat spre o integrare completă, parteneriatul devenind, dintr-o alternativă la calitatea de membru NATO, un mijloc de aderare la NATO.

Pentru continentul european, extinderea Alianței utilizând acest mecanism a părut că vine oarecum firesc, val după val. Problemele Aliaților s-au ivit atunci când s-a abordat lărgirea NATO dincolo de zona nord-atlantică.

Tratatul constitutiv stabilea o comunitate strict transatlantică, Articolul 10 alocând posibilitatea aderării la NATO doar țărilor europene, iar Articolul 6 limita acoperirea Alianței la „teritoriul oricărei Părți în Europa sau America de Nord, în Departamentele algeriene ale Franței, pe teritoriul Turciei sau pe insulele aflate sub jurisdicția oricărei Părți din zona nord- atlantică, la nord de Tropicul Cancerului;” precum și la „forțele terestre, aeriene și navale” ale statelor membre care operau în aceste zone geografice.[14]

Prin urmare, aliații se găseau în fata unui obstacol.

Constitutiv, responsabilitatea NATO era limitată la zona nord-atlantică, dar presiunile hegemonice americane din interior o împingeau spre extinderea la scară globală. Soluția a venit prin apelarea la experiența dobândită în urma Parteneriatelor, desantul din Afganistan constituind momentul oportun pentru lansarea la scară masivă a rețelei de “parteneri globali”, acel NATO 3.0.[15]

Alianta creștea ca dimensiuni și importanță, adoptând pentru moment, politica pașilor intermediari, deși, retrospectiv privind, am putea spune că parteneriatele cu NATO au tendința aproape organică de a evolua până la absorbția completă în Alianță a statului partener.

In 1990, SUA avea nevoie de aliații europeni pentru a-și extinde camuflat hegemonia pe întreg continentul european, obiectiv care a întrunit adeziunea celor din urmă. Doar că voința Europei de a seconda militar activ SUA s-a oprit la marginile continentului, lăsând Statelor Unite dilema continuării demersului mondial cu sau fără aliații europeni, cei care ar fi vrut o extindere fără costuri materiale, umane și de prestigiu.

Ce nu a luat Europa în calcul a fost faptul că America distribuise deja binomului euroatlantic rolul principal, cel de “nucleu al stabilității globale”, așa că, implicarea NATO în Afganistan a fost primul șut în fund pe care l-au primit aliații de pe malul estic al Atlanticului pentru a se alinia militar – dincolo de zona continentului european – ambițiilor imperiale americane. Europa primise, vrând – nevrând, o agendă militară comună cu SUA, de dimensiuni planetare, prin intermediul NATO.

În ce constă agenda? Un plin proces de edificare a unei noi arhitecturi internaționale în care „alianța democrațiilor” va fi una din cheile de boltă ale acestei construcții.

Rolul NATO fiind acela de „pacificator” al Heartland-ului[16], inima lumii.

---

Note de subsol:

[1] http://www.nato.int/nato-welcome/index.html
[2] http://www.nato.int/history/nato-history.html
[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Containment
[4] http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/criza-canalului-suez-ultima-zv-cnire-imperialismului-anglo-francez
[5] http://historylessons.net/president-lbj-and-memorial-day
[6] Zbigniew Brzezinski “Marea dilemă: a domina sau a conduce”
[7] http://www.nato.int/history/nato-history.html
[8] document care reprezintă doctrina NATO; în esență, un manual de utilizare a NATO.
[9] http://www.usip.org/guiding-principles-stabilization-and-reconstruction-the-web-version/6-safe-and-secure-environment/te
[10] http://www.brookings.edu/research/opinions/2004/05/30iraq-daalder
[11] http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_49188.htm
[12] https://rickrozoff.wordpress.com/2014/10/31/south-korea-deputy-secretary-general-touts-asian-global-nato/
[13] http://usatoday30.usatoday.com/news/military/story/2011-10-05/Panetta-NATO-challenges/50670588/1
[14] http://www.mae.ro/sites/default/files/file/pdf/TRATATUL%2520NORD-ATLANTIC.pdf
[15] http://www.nato.int/cps/en/natolive/news_91178.htm
[16] http://biblioteca-digitala-online.blogspot.ro/2013/01/determinarea-geografica-istoriei.html